iepure sm [At: DOSOFTEI, PS. 356 / V: ep~, ~ră sf / Pl: ~ri / E: ml lepus, -oris] 1 Gen de mamifere rozătoare, cu urechile lungi, cu doi incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele de dinapoi mai lungi decât cele de dinainte și cu coada scurtă Si: (reg) șoldan, văitui (lepus). 2 (Îc) ~-de-mosc Iepure domestic, cu carne comestibilă (Lepus cuniculus). 3 (Îc) ~-berbec-francez Iepure cu urechi lungi de aproximativ 45 cm, în greutate de 6-8 kg și de culoare cenușie. 4 (Îc) ~-uriaș-belgian Iepure în greutate de 5-8 kg, cu corpul lung de 60-70 cm. 5 (Reg; îs) ~ de două hotare Locuitori în zona de frontieră, care își schimbă domiciliul dintr-o țară în alta, pentru a scăpa de serviciul militar. 6 (Pop; îe) A ajuns griva ~le S-a apropiat timpul să răspundă pentru faptele sale. 7 (Pop; îe) A prinde ~le cu mâna A face o încercare zadarnică. 8 (Pop; îe) Nu știi de unde sare ~le O împrejurare favorabilă poate oricând să apară. 9 (Pop; Îlav) Câți ~ri în biserică Deloc. 10 (Pop, îs) Brânză de ~ Ceva inexistent. 11 (Fig; fam; înv) Elev care fuge de la școală. 12 (Fig; fam; înv) Student care e lăsat să mănânce la cantină fără să plătească. 13 (Îcs) De-a ~le Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 14 (Bot) Specie de struguri nedefinită mai îndeaproape. 15 (Mun, Trs) Fâșie de carne de lângă coloana vertebrală a porcului. 16 (Reg) Carne de pe pântecele porcului, care face legătura cu capetele coastelor. 17 (Pop) Parte a plugului. 18 (Pop) Supapă prin care intră aerul în foale, la fierărie. 19 (Îs) Buză de ~ Defect anatomic care se caracterizează prin despicarea buzei inferioare. 20 (Pop) Boală la vite care se manifestă prin ruperea uneia dintre buze. 21 (Reg) Mănunchi de spice nesecerate lăsate în lan.

IEPURE, iepuri, s. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor cu urechile lungi, cu două rînduri de incisivi așezați spate în spate și cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte, adaptate pentru sărit; trăiește prin păduri, pe cîmpii sau livezi și este vînat pentru carnea și blana lui (Lepus europaeus). Pornesc cu pușcașul și cu cei doi copoi, Marcu și Feiga, spre zăvoaiele pline de iepuri. SADOVEANU, O. VII 337. Iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultînd, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil. GÎRLEANU, L. 18. Într-o zi, [Făt-Frumos] se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Nu știi de unde sare iepurele (= nu știi de unde poate veni ceva – de obicei soluționarea unei probleme – pe neașteptate). Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Buză de iepure v. buză. Brînză de iepure v. brînză. Iepure de casă = iepure de diferite rase și varietăți, crescut de oameni pentru carne, pentru blană sau pentru părul lung și moale care se poate toarce. ◊ Expr. Cîți iepuri la biserică = nimeni, nici unul.

IEPURE ~i m. Mamifer rozător de talie medie, foarte sprinten, cu urechi lungi, coadă scurtă și cu picioarele de dinapoi mai lungi decât cele de dinainte (vânat pentru carne și blană). ◊ ~-de-casă iepure domestic, crescut pentru carne și blană. (A fi) fricos ca ~ele (a fi) foarte fricos. A alerga (sau a fugi) ca un ~ a alerga (sau a fugi) foarte repede; a fi iute de picior. Cine aleargă după doi ~i nu prinde nici unul cel care încearcă să facă concomitent două lucruri nu reușește să facă nici unul. A nu ști de unde sare ~ele a nu ști de unde poate apărea o șansă (în realizarea unui lucru, în rezolvarea unei probleme etc.). A împușca (sau a prinde) doi ~i deodată a înfăptui (cu succes) două acțiuni deodată. Câți ~i la biserică nimeni. Umbra-~elui plantă erbacee cu tulpină înaltă având frunze înguste, lungi și flori galbene-verzui. /<lat. lepus, ~oris

iepure m. 1. animal rozător, cu urechile lungi, foarte fricos și repede alergător (Lepus); iepure de casă, animal cu urechi și picioare mai scurte decât iepurele ordinar (Lepus cuniculus); 2. pl. iepurași. [Lat. LEPOREM].

ĭépure m. (lat. lĕpus, léporis, mrom. lĭépure, it. lepre, fr. lièvre, sp. liebre, pg. lebre). Un animal rozător erbivor cu urechile lungĭ, fricos și ĭute la fugă. Fig. Om fricos. A te linge ĭepuriĭ, a-țĭ fi foarte frig, a fi înghețat, așa în cît nicĭ ĭepuriĭ nu se maĭ tem de tine. – Vechĭ scris și epure. V. mosc 2.

MĂCRIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Cf. acru.

SALATĂ, salate, s. f. 1. Plantă legumicolă erbacee din familia compozeelor, cu frunze mari și rotunde, comestibile (Lactuca sativa); p. gener. nume dat unor plante erbacee cu frunze comestibile. ◊ Compus: salata-iepurelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori roșii sau violete (Prenanthes purpurea). 2. Preparat culinar făcut din anumite legume fierte sau crude, cu adaos de oțet, zeamă de lămâie și untdelemn, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură. ◊ Salată de boeuf = preparat culinar făcut din legume și carne de vită fierte și murături, toate tăiate mărunt și amestecate cu maioneză. Salată de fructe = desert făcut din fructe crude, tăiate mărunt, amestecate cu zahăr și stropite cu rom, coniac sau vin. [Pl. și: (pop.) sălăți] – Din ngr. saláta.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce); a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea un simț dezvoltat și fin al auzului, putând percepe (și reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză de la marginea, din spate, a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

iepură sf vz iepure

ALERGA (alerg) I. vb. intr. 1 A fugi iute, a da fuga: ~ într’un suflet, în fuga mare; proverb: aleargă ca la pomană sau ca la colaci; proverb: ~ cu limba scoasă după ceva, a umbla mult pentru a căpăta ceva, a dori mult ceva; ~ pe capete, a alerga punîndu-și toate silințele ¶ 2 fig.: atunci revoluția alergă din capitală în capitală, din popor în popor (I.-GH.) ¶ 3 A se grăbi, a veni în grabă: cum vor vedea că Măria ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa (NEGR.) ¶ 4 A veni la cineva pentru a-i cere sprijin, a recurge la cineva: cînd i se isprăvesc banii, aleargă la mine ¶ 5 A căuta, a dori cu stăruință ceva: aleargă după bogății ¶ 6 A sbura iute încoace și încolo: albinele aleargă din floare în floare să strîngă miere ¶ 7 proverb: scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă, cine ține la preț, ori e sgîrcit, are mai multe pierderi, și cine lasă un lucru dintr’o zi pe alta e amenințat pe urmă să alerge degeaba; ~ la copacul căzut, toți aleargă să taie crengi, cînd cineva e doborît, toți caută să-i facă rău; 👉 IEPURE. II. vb. tr. 1 A sili la fugă, a goni; proverb: a-și ~ calul sau caii, a lua prea multă îndrăzneală, a se prea întrece: mi-am alergat calul aici înaintea d-stră, fiind-că vă știu de Romîni, și Romînul e bun la suflet (ISP.); parcă-l aleargă Turcii, se zice de cineva care fuge de parcă l-ar alunga cineva, e tot grăbit, umblă zăpăcit ¶ 2 A cutreiera: am alergat tot orașul să-l găsesc ¶ 3 fig. A-și ~ ochii, a-și duce privirile dintr’o parte într’alta: Iar fratele cel mai mare Pe drum ochii-și alerga (ALECS.). III. vb.refl. A fugi unul după altul: am patru surori, ziua și noaptea se aleargă și una pe alta nu se ajunge (ghicitoarea despre „roate”) [lat. *allargare < largus].

ASUD sbst. 1 Sudoare: Vine Barbu de la plug... Cu trupul plin de ~ (TEOD.) ¶ 2 Nădușala animalelor care se lipește de lînă, de păr ¶ 3 🌿 ASUDUL-CALULUI =OSUL-IEPURELUI [asuda].

BISERICĂ (pl. -ici) sf. ⛪ Lăcaș clădit anume pentru adunarea credincioșilor creștini (🖼 487) și (TAB. VIII, IX) biserica-i în inima omului (CRG.); 👉 CALE1 , IEPURE, UȘĂ ¶ 2 Adunarea tuturor creștinilor, creștinătatea ¶ 3 Fețele bisericești, clerul [lat. basĭlĭca].

MĂCRIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

SALATĂ, salate, s. f. 1. Plantă legumicolă erbacee din familia compozeelor, cu frunze mari și rotunde, comestibile (Lactuca sativa); p. gener. nume dat unor plante erbacee cu frunze comestibile. ◊ Compus: salata-iepurelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori roșii sau violete (Prenanthes purpurea). 2. Preparat culinar făcut din anumite legume fierte sau crude, cu adaos de oțet, zeamă de lămâie și untdelemn, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură. ◊ Salată de fructe = desert făcut din fructe crude, tăiate mărunt, amestecate cu zahăr și stropite cu rom, coniac sau vin. [Pl. și: sălăți] – Din ngr. saláta.

MĂCRIȘ s. n. 1. Plantă erbacee, cu frunze mari acrișoare, care crește prin pajiști sau se cultivă ca plantă alimentară și medicinală (Rumex acetosa). Borșul lung, fiert cu urzici, știr, măcriș și crupe. CAMILAR, N. I 271. ◊ Sare de măcriș = numele popular al acidului oxalic. 2. Compuse: măcrișul-iepurelui = plantă erbacee, fără tulpină, cu frunzele în formă de trifoi, cu flori albe sau alb-roșietice (Oxalis acetosella). Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în țara fericită a miresmelor se găsește măcrișul-iepurelui? HOGAȘ, M. N. 107; măcrișul-calului = ștevie.

SALATĂ, salate și sălăți, s. f. 1. (Adesea determinat prin «verde») Plantă erbacee din familia compozeeîor, cu frunze mari, rotunde, cultivată ca plantă culinară (Lactuca sativa) (v. lăptucă); (mai ales la pl.) specii ale acestei plante. Rămase rece la toate foile de salată... cu care noul oaspe îl îmbia cu atîta dărnicie. ANGHEL, PR. 42. Numai în grădina ursului... se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Frunză verde de salată, De te-aș vedea puică-odată. ȘEZ. XXII 25. 2. Preparat culinar făcut din anumite legume fierte sau crude, cu adaos de oțet și untdelemn, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură la carne. Neculaie! pregătește-ne o salată de ridichi. ALECSANDRI, T. 749. ◊ Salată de fructe = desert făcut din fructe crude tăiate mărunt, amestecate cu zahăr și stropite cu rom sau cu vin. 3. Compus: salata-iepurelui = plantă erbacee din familia compozeeîor, cu tulpina lungă și subțire și cu flori roșii-purpurii; crește prin păduri umbroase, în regiunile muntoase (Prenanthes purpurea); tîlhărea.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune de loc întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. Trecerea norilor acoperă pămîntul cu pete mari de umbră și de răcoare. BOGZA, C. O. 237. E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică. ANGHEL, Î. G. 21. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. EMINESCU, O. IV 318. ◊ Fig. Pe tine eu, din umbră, te-oi scoate la lumină, Căci fosta Baba-Rada de-acum e a ta zînă. ALECSANDRI, T. I 402. ◊ Loc. adj. Fără umbră = complet, desăvîrșit, pur. Glasul și înfățișarea învățătorului dovedeau sinceritate fără umbră. REBREANU, R. I 96. ◊ Loc. adv. La umbră = într-un loc umbros. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Rupt de osteneală... se dete nițel la umbră într-o vîlcea, să se mai odihnească oleacă. ISPIRESCU, L. 214. Pe malul mării, la umbră stînd culcat... Privesc trecînd mulțime de vase călătoare. ALECSANDRI, P. I 240. Din umbră = fără a se da pe față, fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiș. Zmeul-Zmeilor, sărmanul, ar fi fost de mult învins Dacă mama lui, din umbră, mîna nu i-ar fi întins. EFTIMIU, Î. 92. ◊ Expr. A sta (a fi, a rămîne etc.) în (sau la) umbră = a sta (a fi, a rămîne etc.) ascuns, retras, neștiut; a sta (a rămîne etc.) deoparte. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd la umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. (Cu aluzie la chipurile ctitorilor zugrăvite în biserici) Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos de sine; a eclipsa. 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. În odaie se făcuse întuneric, și Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniței. SADOVEANU, O. VII 125. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. II 107. ◊ (Urmat de determinarea «serii» sau «nopții») Cînd îi văzu că se apropie și se adună în jurul lui prin umbra serii, înțelese numaidecît ce se întîmplă. DUMITRIU, V. L. 97. În umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Umbrele nopții acoperiseră pămîntul. ALECSANDRI, O. P. 283. ◊ Fig. (Urmat de determinarea «vremilor» sau «anilor») Privesc din umbra anilor pămîntul Spaniei. BOUREANU, S. P. 6. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind – ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. 3. Pată întunecată, nuanță închisă, aspect întunecat. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. Precum într-acele cadre ce-s de mînă iscusită, A umbrelor cu lumina unirea cea potrivită, Feliurimi de flori încheagă. CONACHI, P. 284. ◊ Expr. A da umbre = a înnegri cu creionul sau cu cărbunele porțiuni dintr-un desen care trebuie să apară mai întunecate. 4. Fig. Întunecare a feței, cută care apare pe obraji din cauza supărării, a bătrîneții, a oboselii. Vedeai ziua, pe chipul mamei, umbre. PAS, Z. I 249. Badea l-a primit cu umbră între sprîncene. GALACTION, O. I 142. ♦ (Urmat de o determinare în genitiv) Reflex pe fața cuiva, exprimînd un sentiment (mai ales de tristețe). Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, O. I 142. În zădar chipu-ți poartă mîhnirea – Umbra durerii ce m-amăgi. ALEXANDRESCU, M. 62. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Forma sau imaginea întunecată a unui lucru, proiectată pe o suprafață luminată. Peste grădiniță se așternea, tot mai mare, umbra casei. SADOVEANU, O. IV 122. O flacără trosni, ațîțîndu-le și pe celelalte. Fața lui Petre se roși. Umbra lui juca pe perete. REBREANU, R. I 206. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ◊ Umbre chinezești v. chinezesc. ◊ Expr. Se teme și de o umbră (sau de umbra lui) sau (e) fricos și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos sau laș. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. CREANGĂ, A. 2. Rău e cînd ai a face tot cu oameni, cari se tem și de umbra lor. id. P. 233. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului, se spune despre un om care nu-și justifică existența prin muncă. ◊ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, uneori agățătoare, cu frunzele în formă de ace, cu florile galbene-verzui și cu fructele ca niște boabe roșii (Asparagus scaber). ♦ Imaginea nedeslușită a cuiva, așa cum se vede printr-un geam de sticlă (mată), printr-o pînză etc. Prin perdeaua subțire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre, ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decît a tuturor. SAHIA, N. 96. În saloanele de la curtea boierească se zăreau prin ferestrele largi, aburite, umbre lungi, mișcîndu-se în vîlvătaia luminilor de policandre. MIRONESCU, S. A. 30. 2. Ființă care nu se vede bine, nu poate fi deslușită bine, din cauza întunericului, a ceții etc. V. mogîldeață. Deodată tresări. O umbră părea că se mișcă pe fața netedă a cheului gol. BART, E. 185. Din timp în timp el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor. ALECSANDRI, O. P. 113. ◊ (În comparații) Ceața iernii ne-a tot depărtat ca pe-o cîmpie Pînă ne-am văzut ca două umbre-n sară. D. BOTEZ, P. O. 77. Trecu ca o umbră și, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. 3. (În superstiții și în basme) Duhul unui om mort; stafie, fantomă, nălucă. Se despică zidul și se ivi o umbră care puse două lumînări aprinse. ISPIRESCU, L. 143. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Tot e groază și tăcere... Umbra intră în mormînt. ALEXANDRESCU, M. 17. ◊ Fig. Era un ceas de noapte de toamnă, cînd ies umbrele visurilor noastre. SADOVEANU, O. VI 527. ◊ Expr. Lumea (sau împărăția) umbrelor = lăcașul morților. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor. EMINESCU, N. 26. ♦ (Prin exagerare, urmat de determinările «de om», «de femeie» etc.) Ființă foarte slabă (și bolnavă), care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele și oase. BART, E. 388. Ce slab ajunsese în urmă, – era mai mult o umbră de om. VLAHUȚĂ, O. A. 149. O umbră de om, un bătrîn cu barba pînă la genuchi. ISPIRESCU, L. 101. 4. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică de ceva. Era neagră, cu o umbră de mustață, și cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseții aceleia întunecate. DUMITRIU, B. F. 44. E proaspăt bărbierit, cu o ușoară umbră de pudră. C. PETRESCU, C. V. 64. ◊ (În legătură cu abstracte) Zise cu o umbră de părere de rău și de imputare în glas: Pentru asta te cerți tu cu tovarășii tăi? DUMITRIU, N. 242. Aducîndu-și aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în sineși, dar cu o umbră de tristețe. REBREANU, R. I 52. Boala lui era grea de tot și mai nu-i rămînea nici umbră de scăpare. MIRONESCU, S. A. 33. Ești un bărbat devotat și conștiincios, fără nici o umbră de bănuială. CARAGIALE, O. II 175. 5. Fig. Părere, aparență, iluzie. Să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite. ALEXANDRESCU, M. 5.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare din cele două organe așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului, formate (la om și la mamifere) dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă și constituind aparatul auditiv al animalelor. Spun și eu o vorbă celor care au urechi de auzit. SADOVEANU, B. 8. Urechile lor nu mai ascultau alte vorbe. ISPIRESCU, L. 39. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. ◊ (În contexte figurate) Îmi pun în schimb urechea pe inima țării Și-aud bătăi neregulate. BENIUC, V. 27. Te-ai plimbat la țară în automobil și prin castele ciocoiești și n-ai pus urechea la pămînt să asculți glasurile care nu se aud. REBREANU, R. I 210. ◊ Expr. A fi numai urechi, a-și deschide urechile în patru sau (rar) a asculta cu toate urechile = a asculta foarte atent. Sîntem toți numai urechi. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. A asculta numai c-o ureche = a asculta distrat. A nu-și crede urechilor v. crede (2). (Despre vorbe, zvonuri, știri) A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. A-i trece cuiva pe la ureche, se spune cînd cineva aude un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă), se spune cînd cineva nu reține ceea ce i se spune sau cînd rămîne nepăsător față de spusele cuiva. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. REBREANU, I. 107. Tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche și-mi ieșeau pe cealaltă. GANE, N. III 33. La judecători, ce intră pe-o ureche iase pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. (Eliptic) Și maximele bătrînei pe-o ureche toate-i iese. EMINESCU, O. IV 224. A face urechea toacă v. toacă (1). A-și pleca urechea la... v. pleca² (3). A bate toaca la urechea surdului v. surd (1). A-și deschide urechile v. deschide (1). A trage cu urechea v. trage (II 6). A împuia (cuiva) urechile v. împuia. A fi fudul (sau tare) de ureche = a fi surd, v. fudul. (Ironic) A fi urechea satului (sau tîrgului) = a ști tot ce se petrece într-o localitate. ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară (Peziza aurantia); urechiușă; urechea-iepurelui = nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); urechea-porcului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina ramificată în partea superioară și cu flori mici albăstrui-violete (Salvia verticillata); jaleș; urechea-șoarecelui = nu-mă-uita (Myosotis silvatica); urechea-ursului = plantă erbacee din familia primulaceelor, cu frunze ovale ușor dințate și cu flori galbene; crește pe stînci calcaroase (Primula auricula). 2. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. Urechea te minte și ochiul te-nșală. EMINESCU, O. I 40. Tu n-ai auzit pistolul?... Nu l-ai auzit? Spune! (Cu furie) Ureche! Ureche!... HASDEU, R. V. 157. Păreții au urechi și fereștile ochi. ♦ (De obicei determinat prin «muzicală») Facultatea de a percepe și de a reproduce în mod exact sunetele muzicale. Un glas așa de dulce și de curat, o ureche atît de muzicală. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ Expr. A cînta după ureche = a reproduce o melodie după auz (și nu după note). 3. Partea externă, cartilaginoasă, a aparatului auditiv; auriculă. V. pavilion (3). Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate. SADOVEANU, B. 207. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela de-i merg peticile. CREANGĂ, O. A. 141. În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. Știre-aș peana cum se pune, C-aș pune-o după urechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 397. ◊ Loc. adv. Pînă peste urechi = peste măsură, foarte tare, foarte mult. ◊ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame) v. lungi (1). Floare la ureche v. floare (I 1). A-i rupe (cuiva) urechile v. rupe (5). A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) v. culca (1). A avea bumbac în urechi v. bumbac (II 1). A-și astupa urechile v. astupa (1). 4. (În expr.) Într-o ureche = smintit, scrîntit, țicnit. Știa dînsul că Vasile Baciu e într-o ureche. REBREANU, I. 20. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor... bătrîn, burlac și cam într-o ureche. VLAHUȚĂ, O. A. III 14. El, cum era cam într-o ureche, i-a răspuns. SBIERA, P. 5. II. (Popular) Organul respirator al peștilor; branhie. III. 1. Gaura acului prin care se petrece ața sau sfoara. ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului v. scăpa (2). 2. Cheotoare de piele sau de chingă cusută la marginea de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. O ordonanță, cu o pereche de cizme atîrnate de urechi într-un singur deget, încetini pașii. C. PETRESCU, Î. II 121. Urechile la ciubote sînt de piele și-s simple. ȘEZ. IX 33. 3. Toartă, inel, belciug. Un cordon de piele în care se vedea prins de un lănțișor urechea unui cesuleț. CĂLINESCU, E. O. I 17. ♦ Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; măsea. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (Mai ales la pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui loc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc.

UMBRĂ ~e f. 1) Loc sau spațiu unde nu pătrund razele soarelui. 2) Porțiune întunecată care apare în una din părțile unui obiect, când este luminat din partea opusă (de obicei, de soare). ~a casei. ◊ Din ~ pe ascuns; pe furiș. A sta la ~ a sta (sau a rămâne) ascuns. A fi ~a cuiva a) a fi însoțitorul permanent al cuiva; b) a fi mereu sub influența cuiva; a depinde total de cineva. A se teme și de ~a lui a fi foarte fricos. A lăsa pe cineva în ~ a eclipsa pe cineva. ~a-iepurelui plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze în formă de solzi, cu flori galbene-verzui și cu fructe roșii, în formă de boabe. 3) Imagine întunecată, proiectată pe o suprafață luminată. 4) Lipsă de lumină; întuneric; obscuritate. A luci în ~. 5) (în operele de artă plastică) Parte mai închisă care contrastează cu partea pictată în culori deschise. ◊ A da ~e a colora întunecat anumite porțiuni dintr-un desen. 6) fig. Urmă a unei stări sufletești (în expresia feței). ~ de tristețe. 7) Ființă sau obiect care nu poate fi bine deslușit din cauza întunericului sau a depărtării. ~e trecând pe drum. 8) Persoană foarte slabă cu aspect bolnăvicios. 9) fig. Urmă abia observată. O ~ de cicatrice. O ~ de recunoștință. [G.-D. umbrei] /<lat. umbra

URECHE¹ ~i f. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al auzului, situat (simetric) pe partea laterală a capului. ◊ Până peste ~i foarte mult. A trage cu ~ea a asculta pe furiș, neobservat de nimeni. A-i intra pe o ~ și a-i ieși pe alta a uita repede cele auzite; a nu da (nici o) atenție spuselor cuiva. A-i rupe cuiva ~ile a pedepsi pe cineva, trăgându-l de urechi. A se face într-o ~ a se preface nebun; a fi neserios. A-i roade cuiva ~ile a-i spune cuiva mereu același lucru. A fi numai ~i a asculta foarte atent. A ajunge la ~ea (sau ~ile) cuiva a afla ceva ținut în secret. 2) Capacitate de a auzi; auz ◊ A avea ~ muzicală a avea capacitatea de a memora și reproduce cu ușurință sunete muzicale, melodii. A fi fudul de ~i (sau de o ~) a nu auzi bine. 3) pop. Organ de respirație la animalele acvatice; branhie. II. (în îmbinări ce denumesc plante): ~ea-babei ciupercă comestibilă de culoare galbenă-portocalie, cu margini văluroase, ridicate în sus; urechiușă. ~ea-iepurelui a) plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze ovale și cu flori galbene, dispuse în umbele; urechelniță; b) plantă erbacee decorativă, cu frunze înguste, păroase, dințate pe margini, și cu flori roșii sau roz, dispuse în formă de ciorchine. ~ea-ursului plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, având frunze dințate, rotunjite la vârf, și flori galbene, dispuse în umbele unilaterale. ~ea-șoarecelui plantă erbacee decorativă, cu tulpina erectă, puțin ramificată, având frunze înguste, nezimțate, și flori mici, albastre, albe sau roșii. ~ea-porcului plantă erbacee decorativă semilemnoasă, cu tulpina erecta, ramificată, păroasă, având frunze alungite, zimțate și flori albăstrui-violete. [G.-D. urechii] /<lat. oricla

umbră f. 1. întunecime produsă prin interpunerea unui corp opac: eclipsele de lună sunt cauzate de umbra pământului; 2. împiedecarea razelor soarelui: arborii dau umbră; 3. umbră dată de arbori: întins la umbră doarme; 4. imagine produsă de umbra unui corp pe o suprafață: se resfrânge ca ’n oglindă a copilei umbră EM.; 5. fam. închisoare, gros: îi băgă la umbră PANN. 6. într’un tablou, coloare obscură: a menaja umbrele; 7. fig. aparență ușoară: o umbră de adevăr; 8. obscuritate morală, uitare: a lăsa în umbră o mulțime de fapte; 9. pl. sufletele morților pe cari Grecii antici le considerau ca un fel de fantome: infernul era locașul umbrelor; (poetic) umbre de noroade GR. AL.; 10. Bot. nume de plante: umbra iepurelui, sparanghel; umbra nopții, zârnă. [Lat. UMBRA].

úmbră f., pl. e (lat. ŭmbra, it. pv. ombra, fr. ombre, [cat. sp. pg. sombra, din sub umbra]. V. umbrelă). Întunecime slabă produsă de un corp opac care oprește razele soareluĭ saŭ ale alteĭ luminĭ: nucu face umbră bună, umbra ziduluĭ e maĭ răcoroasă de cît a copacului, eclipsele de lună îs cauzate de umbra pămîntuluĭ. Imagine, contur, siluetă: umbra uneĭ mînĭ. Figură (om) care nu se vede bine din pricina întunericuluĭ, mogîldeață; am văzut o umbră strecurîndu-se pe lîngă zid. În pictură, părțile întunecate ale unuĭ tabloŭ. Fig. Care abea maĭ seamănă cu ceĭa ce a fost odată: acest bătrîn e umbra unuĭ eroŭ. Fantazmă, sufletu unuĭ mort: umbra luĭ Hamlet. Slab, în ultimu grad, spectru: bolnava a ajuns o umbră. Aparență ușoară: o umbră de adevăr. La umbră, 1. adăpostit de umbră: a dormi vara la umbră; 2. la răcoare, la închisoare (iron.): l-a turnat la umbră. A face umbră cuĭva, a-l întuneca, a-l eclipsa, a te distinge maĭ mult de cît el. A arunca, a lăsa în umbră, 1. a întuneca, a eclipsa; 2. a nu releva, a trece cu vederea: a lăsa în umbră o mulțime de fapte. Umbra bouluĭ, o păsărică foarte mică al căreĭ obĭceĭ e să stea pe lîngă boiĭ care pasc. Umbra ĭepureluĭ, o plantă liliacee care crește pin pădurĭ și tufișurĭ (aspáragus collinus). Umbra nopțiĭ, zîrnă.

urechélniță și -érniță f., pl. e (d. ureche, fiind-că poporu crede că intră pin urechĭ). Un insect lung de vre-o doĭ centimetri și cu doŭă antene (ca un foarfece) la coadă (forficula auriculária). O plantă umbeliferă numită și urechea ĭepureluĭ (bupleurum rotundifolium). O plantă care crește pe stîncile văroase și acoperișurĭ (sempervívum tectórum), cu care poporu tratează boalele de urechĭ.

iepure s. m., art. iepurele; pl. iepuri

iepure s. m., art. iepurele; pl. iepuri

iepure s. m. (sil. ie-), art. iepurele; pl. iepuri

iepure, art. iepurele

iepure.

brânza-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. brânzei-iepurelui

iepure-de-mare (gasteropod) s. m., art. iepurele-de-mare; pl. iepuri-de-mare

labă-de-iepure (plantă) s. f., g.-d. art. labei-de-iepure

măcrișul-iepurelui (plantă) (desp. mă-cri-) s. m. art.

osul-iepurelui (plantă) s. m. art.

salata-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. salatei-iepurelui

umbra-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. umbrei-iepurelui

umbră s. f., g.-d. art. umbrei; pl. umbre

ureche s. f., art. urechea, g.-d. art. urechii; pl. urechi

urechelniță s. f., g.-d. art. urechelniței; pl. urechelnițe

brânza-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. brânzei-iepurelui

brânză de iepure (lucru imposibil) (pop.) s. f. + prep. + s. m.

iepure-de-mare (gasteropod) s. m., art. iepurele-de-mare; pl. iepuri-de-mare

labă-de-iepure (plantă) s. f., g.-d. art. labei-de-iepure

!măcrișul-iepurelui (plantă) (mă-cri-) s. m. art.

!osul-iepurelui (plantă) s. m. art.

!salata-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. salatei-iepurelui

!umbra-iepurelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. umbrei-iepurelui

brânza-iepurelui s. f.

iepure-de-mare s. m. (sil. ie-)

labă-de-iepure (bot.) s. f.

măcrișul-iepurelui s. m. (sil. -cri-)

osul-iepurelui (bot.) s. n.

salata-iepurelui s. f.

umbra-iepurelui (bot.) s. f.

IEPURE s. (ZOOL.; Lepus europaeus) (reg.) șoșoi, (glumeț) urecheat.

IEPURE s. (ZOOL.; Lepus europaeus) (reg.) șoșoi, (glumeț) urecheat.

MĂCRIȘUL-IEPURELUI s. v. măcriș.

OSUL-IEPURELUI s. v. pojarniță, sunătoare.

UMBRA-IEPURELUI s. v. sparanghel.

UMBRĂ s. 1. (rar) umbriș. (E caniculă și stă la ~.) 2. v. întuneric. 3. v. fantomă. 4. v. spectru. 5. (BOT.) umbra-iepurelui (Asparagus tenuifolius) = (reg.) sparanghel.

osul-iepurelui s. v. POJARNIȚĂ. SUNĂTOARE.

umbra-iepurelui s. v. SPARANGHEL.

UMBRĂ s. 1. (rar) umbriș. (E caniculă și stă la ~.) 2. întunecime, întuneric, obscuritate. (~ele nopții se întind peste natură.) 3. apariție, arătare, duh, fantasmă, fantomă, nălucă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, vedenie, viziune, (înv. și pop.) nălucitură, năzăritură, (pop.) iazmă, moroi, (reg.) arătanie, necurățenie, pater, (Ban.) năhoadă, (Mold. și Bucov.) vidmă, (înv.) vedere, zare. (O ~ în noapte.) 4. chip, imagine, spectru, vedenie, viziune. (~ morții se arată.) 5. (BOT.) umbra-iepurelui (Asparagus tenuifolius) = (reg.) sparanghel.

iepure (iepuri), s. m. – 1. Mamifer rozător de cîmp cu urechile lungi, vînat pentru carne și blană (Lepus timidus). – 2. Varietate de casă a animalului anterior (Lepus cuniculus). – 3. Cotlet de porc. – 4. Supapă la foalele fierarilor. – 5. Boală bucală a vitelor. – 6. (Arg.) Soldat de infanterie. – Mr. l’epure, megl. l’epuri, istr. l’epur. Lat. lĕpǒrem (Pușcariu 765; Candrea-Dens., 807; REW 4991; DAR), cf. alb. ljepur (Meter 240; Philippide, II, 646), it. lebre (calabr. liépuru, riépule), prov. lebra, fr. lièvre, sp. liebre, port. lebre. Pentru semantismul sensului 3, cf. lat. musculus, de la mus, fr. souris. – Der. iepura, s. f. (nume tipic al animalului, datorită culorii blănii sale); iepuroaică, s. f. (femela iepurelui; varietate de struguri); iepuresc, adj. (de iepure); iepurește, adv. (ca iepurii); iepurar, s. m. (cîine de vînătoare; varietate de vultur, Aquila fulva), pe care Candrea-Dens., 808 îl derivă direct din lat.; iepurime, s. f. (mulțime de iepuri de cîmp sau de casă); iepurărie, s. f. (crescătorie de iepuri; lașitate); iepurăriță, s. f. (la cai, umflare a piciorului). – Din rom. provine țig. yepuro (Wlislocki 92).

iepure, -i, s.m. – 1. Mamifer rozător de mici dimensiuni. 2. Stratul de carne de pe coastele porcului. 3. Poreclă (în Moisei, Valea Stejarului, Borșa). – Lat. lepus, -oris.

IEPURE subst. 1. Epure, N. (Bîr I) etc.; Epur/escu; -eanu, Manolache – Costache; -eni, -ești ss.; Epuran, Ioan (Î Div). 2. Epuraru (Sc). 3. Epureni sau Iporeni (17 A II 278). 4. Iepura, D., pîrc. (Băl II). 5. Iapuri, Mihai (Bîr 1).

IEPURELE (Lepus), constelație din emisfera australă, situată la S de constelația Orion; cuprinde c. 8 stele mai luminoase.

ASPARAGUS L., UMBRA IEPURELUI, fam. Liliaceae. Gen originar din regiunile subtropicale și temperate ale globului, peste 300 specii, erbace, semilemnoase sau vivace. Flori cu periant mic avînd 6 foliole libere, 6 stamine libere, stil cu stigmat trilobat, rar 3 stile libere. Frunzele propriu-zise mici, în formă de solzi. Cladodiile (frunze aparente) sau frunzulițele aciculare verticilate sînt lanceolate, falcate sau, uneori, ovate. Fruct, bacă roșie. Tulpină foarte ramificată. Rizomi scurți sau tîrîtori și rădăcini groase.

PRENANTHES L., PRENANTES, SALATA IEPURELUI, fam. Compositae. Gen originar din regiunile continentale, cca 35 specii, erbacee, perene, cu flori roșii, violete-purpur, dispuse 3-5 în calatidii, deseori cu 8 foliole involucrale.

Hic iacet lepus! (lat. „Aici zace iepurele!”) – Locuțiune latină care corespunde cu românescul: „Aici e aici”, adică problema, dificultatea. Jurisconsulții din timpurile cînd limba latină era de uz curent (secolele XV, XVI, XVII) obișnuiau, la studierea unui dosar, să noteze pe marginea pasajelor unde era punctul dificil al problemei, sau unde credeau că au descoperit misterul ei: hic iacet lepus, sau pe scurt: hic..., adică: aici e vizuina unde se ascunde iepurele căutat! Cu timpul, expresia latină a fost concurată de corespondentul ei german, azi la fel de răspîndit: Hier liegt der Hund begraben (Aici e îngropat cîinele), cu siguranță derivat din latinește, dar legat de o poveste cu un cîine, în loc de iepure. IST.

iepure, iepuri s. m. 1. (înv.) elev care absentează nemotivat. 2. (înv.) student care mănâncă la cantină fără să plătească.

a împușca doi iepuri dintr-un foc expr. a atinge două obiective, a realiza două lucruri dintr-o singură acțiune.

câți iepuri la biserică expr. deloc; nici unul / una.