pretenție sf [At: CANTEMIR, IST. 163 / V: (înv) ~ede~ (S și: predenzie), ~nsie, ~nsione, ~nsiune, ~ion (S și: pretenzion) sn, ~iune / Pl: ~ii / E: lat praetensio, -onis, ger Prätension, Prätention, fr prétension] 1 Revendicare a unui drept sau a unui privilegiu de către cel căruia i se cuvine. Si: (înv) pretenderimă, (îvr) pretândă. 2 (Îvr; îe) A cere ~ii A cere despăgubiri pentru un prejudiciu suferit. 3 Convingere nejustificată sau exagerată despre sine ori despre propriile acțiuni. 4 Cerință ca pretenția (3) să fie împărtășită sau acceptată. 5 Opinie despre ceva sau cineva. 6 Afirmație nedovedită sau neîntemeiată despre ceva sau cineva. 7 Dorință ambițioasă Si: năzuință (2), aspirație. 8 Ambiție nejustificată Si: veleitate. 9 (Fig; lpl) Aere de superioritate Si: ifose, fumuri, (înv) pretenderisire (4), pretențiozitate 10-11 (Îljv) Cu ~ii (sau cu ~) (Care este) cu aere de superioritate, de infatuare. 12-13 (Îal) (Care se manifestă) cu o falsă aparență de rafinament. 14-15 (Îla) Fără ~ (sau fără ~ii) Care este (lipsit de artificialitate sau) foarte modest. 16 (Îla) Cu ~ de... Care vrea să pară... 17 (Îal) Care ar vrea să fie... corectată

PRETÉNȚIE, pretenții, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbele «a avea», «a ridica», «a formula») Revendicare a unui drept de către cel care îl are sau pretinde că îl are. Se roagă să-l învoiești după plac și nu mai are nici o pretenție. DUMTRIU, B. F. 51. Deșănțată pretenție! zicea coconașul răsucindu-și mustețile. Zice că i-am jurat s-o iau. NEGRUZZI, S. I 20. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia romînilor. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Convingere (de obicei nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale; cerința ca aceasta convingere să fie împărtășită și de ceilalți. [Alecsandri] a rîs și a biciuit adesea pretenția fără talent. IBRĂILEANU, SP. CR. 143. Dar tu, care uiți lesne, duh fără de știință, Socotești că poți oare, prin astfel de mijloace, Arătîndu-te-n lume vreo figură a face? Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată. ALEXANDRESCU, P. 92. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Intenție, dorință, năzuință ambițioasă. Firește că n-am de loc pretenția de a aduce lumină în toate chestiile sus-pomenite. GHEREA, ST. CR. II 105. N-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori. NEGRUZZI, S. I 337. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) pretenție (sau pretenții) = cu (sau fără) exigențe, cu (sau fără) aere de superioritate. Îmi place [poezia] pentru că e naivă și fără pretenție. NEGRUZZI, S. I 265. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural, id. ib. 344. ♦ (La pl.) Aere de superioritate; ifose, fumuri. Patru contese... Umflate de pretenții și vrednice de jale. ALEXANDRESCU, P. 92. – Variante: (învechit) pretențiúne, preteusiúne (ODOBESCU, S. III 367) s. f.

PRETÉNȚIE s.f. 1. Drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. 2. (la pl.) Idee exagerată despre sine însuși; înfumurare. [Gen. -iei, var. pretențiune s.f. / cf. fr. prétention, it. pretensione < lat. praetentus].

PRETÉNȚIE s. f. 1. revendicare a unui drept, a unui privilegiu. 2. (pl.) părere bună exagerată pe care o are cineva despre sine; înfumurare. 3. exigență. (< fr. prétention)

PRETÉNȚIE ~i f. 1) Revendicare a unui privilegiu în baza unui drept pretins. 2) Drept la care pretinde o persoană. 3) Opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoțită de dorința ambițioasă ca această opinie să fie adoptată și de alte persoane. ◊ Cu ~i cu aere de superioritate. Fără ~i simplu; modest. [G.D. pretenției; Sil. -ți-e] /<fr. prétention

predenție sf vz pretenție

pretensie sf vz pretenție

pretensione sf vz pretenție

pretensiune sf vz pretenție

pretențion^[1] sn vz pretenție corectată

pretențiune sf vz pretenție

PRETENSIÚNE s. f. V. pretenție.

PRETENȚIÚNE s. f. V. pretenție.

PRETENȚIÚNE s.f. v. pretenție.

pretenți(un)e f. 1. dreptul ce are cineva, sau crede că-l are, de a pretinde la ceva: are pretențiuni mari; 2. idee exagerată despre talentul sau meritul său.

*pretențiúne f. (fr. prétention, d. lat. praetentum, supinu d. praeténdere, a întinde înainte. V. in-tențiune). Acțiunea de a pretinde, de a aspira la ceva zicînd că ți se cuvine: a avea pretențiunĭ asupra uneĭ moștenirĭ. Acțiunea de a pretinde să fiĭ considerat ca, de a te lăuda: a avea pretențiunea de a fi cel dintîĭ, de a fi mare savant. Pl. Nazurĭ, mofturĭ, tabeturĭ: un cĭocoĭ plin de pretențiunĭ. – Și -énție.

preténție (-ți-e) s. f., art. preténția (-ți-a), g.-d. art. preténției; pl. preténții, art. preténțiile (-ți-i-)

preténție s. f. (sil. -ți-e), art. preténția (sil. -ți-a), g.-d. art. preténției; pl. preténții, art. preténțiile (sil. -ți-i-)

pretenție

PRETÉNȚIE s. 1. v. cerere. 2. v. exigență. 3. v. cerință. 4. v. ambiție. 5. veleitate, (înv.) pretenderisire. (E plin de ~ii.) 6. (la pl.) v. îngâmfare. 7. (la pl.) v. ifose.

PRETENȚIE s. 1. cerere, revendicare, revendicație, (înv.) pretendă, (grecism înv.) pretenderimă, (turcism înv.) teclif. (~ lui a fost satisfăcută.) 2. exigență, rigurozitate, severitate. (~ unui profesor față de elevii săi.) 3. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~iile epocii noastre.) 4. ambiție, veleitate, (reg.) inaghie. (Om lipsit de ~ii.) 5. veleitate, (înv.) pretenderisire. (E plin de ~ii.) 6. (la pl.) ifose (pl.), (fig.) fumuri (pl.). (Te rog să lași ~iile.)