PRETENȚIE, pretenții, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbele «a avea», «a ridica», «a formula») Revendicare a unui drept de către cel care îl are sau pretinde că îl are. Se roagă să-l învoiești după plac și nu mai are nici o pretenție. DUMTRIU, B. F. 51. Deșănțată pretenție! zicea coconașul răsucindu-și mustețile. Zice că i-am jurat s-o iau. NEGRUZZI, S. I 20. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia romînilor. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Convingere (de obicei nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale; cerința ca aceasta convingere să fie împărtășită și de ceilalți. [Alecsandri] a rîs și a biciuit adesea pretenția fără talent. IBRĂILEANU, SP. CR. 143. Dar tu, care uiți lesne, duh fără de știință, Socotești că poți oare, prin astfel de mijloace, Arătîndu-te-n lume vreo figură a face? Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată. ALEXANDRESCU, P. 92. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Intenție, dorință, năzuință ambițioasă. Firește că n-am de loc pretenția de a aduce lumină în toate chestiile sus-pomenite. GHEREA, ST. CR. II 105. N-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori. NEGRUZZI, S. I 337. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) pretenție (sau pretenții) = cu (sau fără) exigențe, cu (sau fără) aere de superioritate. Îmi place [poezia] pentru că e naivă și fără pretenție. NEGRUZZI, S. I 265. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural, id. ib. 344. ♦ (La pl.) Aere de superioritate; ifose, fumuri. Patru contese... Umflate de pretenții și vrednice de jale. ALEXANDRESCU, P. 92. – Variante: (învechit) pretențiune, preteusiune (ODOBESCU, S. III 367) s. f.