PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii, propoziții etc. care repetă în mod inutil aceeași idee. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pleonasme.

pleonasm sn [At: HELIADE, GR. ROM. 125/29 / P: ple-o~ / V: (înv) ~nazm / Pl: ~e, (înv; sm) ~i / E: fr pléonasme] Eroare de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii sau propoziții cu același înțeles.

PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcții, propoziții etc. cu același înțeles. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pléonasme.

PLEONASM, pleonasme, s. n. Greșeală de exprimare constînd în folosirea unor cuvinte care repetă în mod inutil aceeași idee. Expresia «moș bătrîn» constituie un pleonasm. – Pronunțat: ple-o-.

PLEONASM s.n. Procedeu greșit de exprimare, constînd în alăturarea unor cuvinte care repetă inutil aceeași idee. [Pron. ple-o-, pl. -me, -muri. / cf. fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos].

PLEONASM s. n. greșeală de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte care repetă inutil aceeași idee. (< fr. pléonasme, gr. pleonasmos)

PLEONASM ~e n. Eroare de exprimare constând în folosirea paralelă a unor cuvinte sau expresii identice sau apropiate ca sens. [Sil. ple-o-] /<fr. pléonasme

pleonasm n. 1. întrebuințare de vorbe superflue, adesea nefolositoare: ex. mă închin cu plecăciune; 2. prisos de vorbe.

*pleonázm n., pl. e (vgr. pleonasmós, d. pléon, maĭ mult). Gram. Ret. Prisos de vorbe, ceĭa ce constitue o greșală cînd e din ignoranță (ca: s’a sinucis singur), dar e permis cînd vreĭ să daĭ maĭ multă forță expresiuniĭ (ca: l’am văzut cu ochiĭ meĭ). V. retorică.

pleonasm (repetiție semantică) (desp. ple-o-) s. n., pl. pleonasme

pleonasm (repetiție semantică) (ple-o-) s. n., pl. pleonasme

pleonasm s. n. (sil. ple-o-), pl. pleonasme

pleonasm (e-o)

pleonasm, -me.

PLEONASM s. (LINGV.) tautologie.

PLEONASM s. (LINGV.) tautologie.

PLEONASM s. n. (cf. fr. pleonasme, lat. pleonasmus. gr. pleonasmos < pleon „mai mult”): folosire alăturată a mai multor cuvinte sau construcții cu același înțeles, din dorința de subliniere convingătoare a ideii sau a imaginii exprimate de acestea. În limba vorbită și în limba familiară el constituie o greșeală de exprimare vizând ignoranța, neglijența, graba în formularea enunțurilor: moș bătrân, babă bătrână, geniu mare, avansați înainte!, mai superior, mai inferior, cel mai perfect, mai principal, foarte vast etc. Datorită generalizării în comunicare, unele p. s-au gramaticalizat, nemaiconstituind greșeli de limbă: ani de zile, ieși afară!, coboară jos! etc.; tot p. gramaticalizate sunt și anticipările și reluările subiectelor, complementelor indirecte și complementelor directe (v. anticipare și reluare). Alte p. au funcție stilistică, distingându-se față de celelalte prin spontaneitate și inedit: l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie; „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute. / Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte” (M. Eminescu). I. L. Caragiale a folosit p. ca mijloc de caracterizare a personajelor semidocte: „Este chiar el însuși în persoană”. În limba română întâlnim p. acceptate, denumite tautologii (v.): repetări ale cuvintelor, cu intonație și funcție diferită sau asemănătoare (în aceeași propoziție sau în propoziții diferite). În mod obișnuit, aceste cuvinte au funcție sintactică de subiect sau de predicat, ca în exemplele „Podvada era podvadă, meremetul era meremet” (Camil Petrescu): „Ți-e scris, ți-e scris; nu ți-e scris, nu ți-e scris” (I. Slavici).

pleonasm (gr. pleonasmos din pleonazein „a fi superfluu”), figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcții decât ar fi necesar pentru exprimarea unor idei sau imagini, cu scopul de a exprima mai energic, mai convingător ideea sau imaginea respectivă. P. este contrariul elipsei (I): „Pallady respecta prea mult jocul nuanțelor în pictură, ca să fie indiferent la condiția esențială, și avea dreptate să califice de nenorocit un dar din ce în ce mai rar în pictură și pierdut, și el, odată cu popularizarea fotografiei, într-o epocă de rapidități grăbite și de vagi aproximații.” (T. Arghezi) • 1. P. nu trebuie confundat cu tautologia, figură de repetiție, confuzie pe care o fac unii autori străini și români. Astfel, în: „Quand je vois ce que je vois, je pense ce que je pense.” (M. Jouhandeau; → Perelman, 293) avem o tautologie, nu pleonasm. 2. P ar putea fi clasificat și după funcția gramaticală a cuvântului pleonastic: atribut, complement direct (cele mai frecvente), apoi subiect pleonastic, predicat pleonastic.

PLEONASM (< fr. pléonasme < gr. pleonasmos; cf. gr. pleon, mai mult, în plus) Contrar elipsei, pleonasmul constă în alăturarea a două cuvinte cu același înțeles, greșeală frecventă în conversația familiară, mai puțin la scriitori. Exemplu, avansați înainte; babă bătrînă; coboară în jos; mai superior. Spre deosebire de pleonasmele poetice din operele literare ca de exemplu:
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate
În noi doi un suflet bate.
(V. ALECSANDRI, Hora Unirii)
sau:
chiar el însuși în persoană.
(I.L. CARAGIALE)
În vorbirea comună se întîlnesc adesea o seamă de pleonasme gramaticalizate ca, l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele ș.a.