PERCUȚIE, percuții, s. f. 1. Metodă de a diagnostica o afecțiune după sunetul rezultat din lovirea ușoară și repetată a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care constă din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocănel a unei membrane, a unei lame, a unei plăci metalice de la un instrument muzical. ◊ Instrument de percuție = instrument muzical care produce sunete prin percuție (2). 3. Lovire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încărcăturii. [Var.: percuțiune s. f.] – După fr. percussion.

percuție sf [At: STAMATI, D. / V: (rar) ~iune, (înv) ~usie, ~usiune / Pl: ~ii / E: fr percussion] 1 Izbire a capsei la armele de foc, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încărcăturii. 2 (Teh; liv) Lovire. 3 Șoc. 4 (Med) Procedeu de exploatare clinică constând în producerea unor sunete, cu ajutorul degetelor sau al unui instrument special, pe o regiune a corpului, pentru a obține date asupra stării fizice a organelor plasate în profunzime. 5 Masaj care constă din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 6 Procedeu special de a produce sunete prin lovirea cu un ciocănel special a unei membrane, a unei lame, a unei plăci de metal etc. de la un instrument muzical. 7 (Îs) Instrument de ~ Instrument muzical care produce sunete în modul descris mai sus.

PERCUȚIE, percuții, s. f. 1. Metodă de a diagnostica o afecțiune după sunetul rezultat din lovirea ușoară și repetată a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care constă din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocănel a unei membrane, a unei lame, a unei plăci metalice de la un instrument muzical. ◊ Instrument de percuție = instrument muzical care produce sunete prin percuție (2). 3. Izbire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încărcăturii. [Var.: percuțiune s. f.] – După fr. percussion.

PERCUȚIE, percuții, s. f. 1. Metodă pentru diagnosticarea unei afecțiuni, cu ajutorul sunetului obținut prin lovirea înceată și repetată cu degetul, a regiunii suspecte. 2. (În expr.) Instrument de percuție = instrument muzical care produce sunete prin lovirea cu un ciocănel special a unei membrane, a unei lame, a unei plăci de metal, a unei bucăți de lemn sau a unor coarde. Toba e un instrument de percuție. 3. Izbirea capsei unui cartuș, pentru a provoca aprinderea încărcăturii ei.

PERCUȚIE s.f. 1. Metodă de diagnosticare a unor boli după sunetul rezultat prin lovirea înceată și repetată a regiunii examinate. 2. Lovire, ciocnire, izbire. ♦ Instrument de percuție = instrument la care se cîntă prin lovirea unei membrane, a unei lame, a unei coarde etc. 3. Lovire, izbire a capsei unui cartuș, a unui focos. [Gen. -iei, var. percuțiune s.f. / < fr. percusion, lat. percutere – a lovi].

PERCUȚIE s. f. 1. metodă de explorare clinică care permite diagnosticarea după sunetul rezultat prin lovirea înceată și repetată a regiunii examinate. 2. lovire, ciocnire, izbire. ♦ instrument de ~ = instrument muzical care emite sunete prin lovirea unei membrane, lame etc. ◊ grupă din orchestră din astfel de instrumente. 3. lovire de către percutor a capsei unui cartuș, a unui focos. (după fr. percussion, lat. percussio)

PERCUȚIE ~i f. 1) Metodă de detectare și diagnosticare a unei afecțiuni pe baza sunetului rezultat prin lovirea ușoară și repetată a unei părți a corpului. 2) Procedeu de producere a sunetelor, prin lovirea unei membrane, a unei lame sau a unei plăci metalice cu un ciocănel. ◊ Instrument de ~ instrument muzical la care sunetul se produce prin lovirea unei piese întinse (timpane, diferite tipuri de tobe) sau prin lovirea instrumentului însuși (talere, clopote, xilofon etc.). [G.-D. percuției; Sil. -ți-e] /Din fr. percussion

percusie sf vz percuție

percusiune sf vz percuție

percuțiune sf vz percuție

PERCUȚIUNE s.f. v. percuție.

percuție (desp. -ți-e) s. f., art. percuția (desp. -ți-a), g.-d. art. percuției; pl. percuții, art. percuțiile (desp. -ți-i-)

percuție (-ți-e) s. f., art. percuția (-ți-a), g.-d. art. percuției; pl. percuții, art. percuțiile ( -ți-i-)

percuție (muz., med., mil.) s. f. (sil. -ți-e), art. percuția (sil. -ți-a), g.-d. art. percuției; pl. percuții, art. percuțiile (sil. -ți-i-)

percuție

percuție, categorie a instrumentelor (I), ce emit sunete prin lovire. A intrat în terminologia muzicală prin sec. 17, figurând în tratatele lui Marin Mersenne și Pierre Trichet. În sec. 18, Fétis clasifică instr. de p. în instr. „sonore” și „zgomotoase”, iar Berlioz în instr. „cu sunete fixe” și instr. „cu zgomote”. Această clasificare în instr. cu intonații determinate nu ține seama nici de natura materialelor de construcție a instr. de p. și nici de modul de producere a sunetelor (zgomotelor). Clasificarea instr. de p. după materialul de construcție deosebește în două categorii: membranofone și idiofone (autofone), din lemn sau metal. Astfel: a) în categoria instr. de p. cu sunet determinat (acordabile) sunt instr. cu membrane (timpanul*, carillon*, Glockenspiel*, celestă*, clopotele*, vibrafon); b) în categoria instr. de p. cu sunet nedeterminat (neacordabile) sunt instr. cu membrană (tobă mică*, tobă mare*, tamburina*) și instr. din lemn sau metal (castanietele*, biciul*, triunghiul*, talgerele*, gongul*, tam-tamul*, lemnul*, toaca*). P. este un compartiment aparte în cadrul orchestrelor* simf., al fanfarelor (6), al orch. de muzică ușoară și de jazz*. V. baterie (1).