percuție, categorie a instrumentelor (I), ce emit sunete prin lovire. A intrat în terminologia muzicală prin sec. 17, figurând în tratatele lui Marin Mersenne și Pierre Trichet. În sec. 18, Fétis clasifică instr. de p. în instr. „sonore” și „zgomotoase”, iar Berlioz în instr. „cu sunete fixe” și instr. „cu zgomote”. Această clasificare în instr. cu intonații determinate nu ține seama nici de natura materialelor de construcție a instr. de p. și nici de modul de producere a sunetelor (zgomotelor). Clasificarea instr. de p. după materialul de construcție deosebește în două categorii: membranofone și idiofone (autofone), din lemn sau metal. Astfel: a) în categoria instr. de p. cu sunet determinat (acordabile) sunt instr. cu membrane (timpanul*, carillon*, Glockenspiel*, celestă*, clopotele*, vibrafon); b) în categoria instr. de p. cu sunet nedeterminat (neacordabile) sunt instr. cu membrană (tobă mică*, tobă mare*, tamburina*) și instr. din lemn sau metal (castanietele*, biciul*, triunghiul*, talgerele*, gongul*, tam-tamul*, lemnul*, toaca*). P. este un compartiment aparte în cadrul orchestrelor* simf., al fanfarelor (6), al orch. de muzică ușoară și de jazz*. V. baterie (1).