manierism sn [At: GHEREA, ST. CR. III, 385 / P: ~ni-e~ / E: fr maniérisme] 1 Comportare nefirească, lipsă de naturalețe Si: afectare, artificialitate. 2 Curent artistic premergător barocului, apărut în Italia sec. XVI și caracterizat prin preluarea unor forme și procedee renascentiste, prin cultivarea unei arte rafinate și prețioase. 3 Stil artistic prețios, lipsit de naturalețe. 4 Mod de realizare, de interpretare a unei lucrări literare sau artistice prin reluarea insistentă a acelorași mijloace de expresie Vz rutină.

MANIERISM s. n. Lipsă de naturalețe; afectare. Cît de profund trebuie să-l fi afectat pe delicatul poet... noile relații de dragoste, manierismul, rafinarea, spoiala lor. GHEREA, ST. CR. III 385. ♦ Procedeu formalist de realizare a unei opere literare și artistice prin folosirea afectată și prea insistentă a unor mijloace de expresie, pe care un maestru anterior le folosise just și măsurat. Știe să întrebuințeze totdeauna cuvîntul cel mai just, cel mai curat, fără a silui vocabularul, fără a cădea în manierism. V. ROM. mai 1954, 293. – Pronunțat: -ni-e-.

MANIERISM s.n. 1. Afectare; superficialitate. 2. (Med.) Comportament gestual afectat la unii schizofrenici. 3. (Arte) Procedeu formalist de realizare a unei opere literare sau artistice prin folosirea afectată și insistentă a unor mijloace de expresie create de un altul sau de artist însuși. 4. Curent artistic apărut în Italia în sec. XVI, care reprezintă în pictură o artă ce se adresează unei minorități cultivate. [Pron. -ni-e-. / cf. fr. maniérisme, it. manierismo].

MANIERISM s. n. 1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. maniérisme)

MANIERISM f. 1) Lipsă de naturalețe în comportare. 2) Formalism în realizarea unei opere de artă, caracterizat prin tendința de a înzorzona cu elemente artificiale. /<fr. maniérisme

*manierízm n., pl. e (fr. maniérisme). Defectu de a fi prea manierat.

manierism (desp. -ni-e-) s. n.

manierism (-ni-e-) s. n.

manierism s. n. (sil. -ni-e-)

MANIERISM s. v. afectare.

MANIERISM s. afectare, artificialitate, căutare, emfază, grandilocvență, patos, prețiozitate, retorism. (~ în stilul cuiva.)

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.

MANIERÍSM (< fr., it.) s. n. 1. Lipsă de naturalețe; afectare, artificialitate. 2. Noțiune folosită pentru a desemna fie copierea sau combinarea eclectică a mijloacelor de expresie ale unuia sau ale mai multor maeștri, fie repetarea propriilor procedee artistice. 3. Curent artistic apărut în orașele italiene și în alte prestigioase centre culturale ale Europei (Madrid, Fontainebleau, Praga, Monaco) în sec. 16 (la sfârșitul Renașterii și în perioada premergătoare barocului), caracterizat printr-o cântare programatică a virtuozității stilistice și eleganței formale, prin cultivarea unei arte rafinate și prețioase. Printre cei mai de seamă pictori manieriști: Parmigianino, G. Romano, Tintoretto, R. Fiorentino, G. Vasari, G. Bassano; ca arhitecți și decoratori: G. Romano, J. Vignola, B. Buontalenti, iar ca sculptori: B. Cellini, B. Bandinelli, Giambologna. Literatura manieristă include în general toate tendințele ce se opun clasicismului, refuzând canonul materialist-mimetic. Printre cei mai importanți reprezentanți: T. Tasso, B. Guarini, A. Caro, G. Bruno, B. Cellini. În accepțiunea acreditată de E.R. Curtius și G.-R. Hocke, m. cuprinde întreaga artă și literatură barocă, definită în opoziție cu cea clasică, prin gustul asimetricului, bizarului, enigmaticului, artificialului etc. Figura emblematică a m. astfel înțeles este labirintul. În Italia, o variantă a m. se va numi marinism, în Franța, prețiozitate, în Anglia, eufuism, în Spania, gongorism.

MANIERISM s. n. 1. Comportare nefirească, lipsă de naturalețe, artificialitate, afectare. Cît de profund trebuie să-l fi afectat pe delicatul poet. . . noile relații de dragoste, manierismul, rafinarea, spoiala lor. GHEREA, ST. CR. III, 385. 2. Stil artistic prețios, lipsit de naturalețe. Asachi. . . are puncte de contact și cu Conachi (influența literaturii clasice a veacului XVIII, sentimentalism fals-exagerat. . . manierism). IBRĂILEANU, SP. CR. 56. Știe să întrebuințeze totdeauna cuvîntul cel mai just, cel mai curat, fără a silui vocabularul, fără a cădea în manierism. V. ROM. mai 1954, 293. ♦ Mod de realizare, de interpretare a unei lucrări literare sau artistice prin reluarea insistentă a acelorași mijloace de expresie. V. r u t i n ă. Între noutate și monotonie se strecoară însă, adeseori, manierismul. PERPESSICIUS, M. III, 22. Oamenii Teatrului de artă au pornit la luptă împotriva. . . manierismului. CONTEMP. 1948, nr. 108, 11/1. 3. Stil artistic specific. Ghiberti continuă tradiția artei trecentiste cu o virtuozitate, un pitoresc și o delicateță care prevestesc manierismul barocului. OȚETEA, R. 267. – Pronunțat: -ni-e-. – Din fr. maniérisme.