MANIERÍSM (< fr., it.) s. n. 1. Lipsă de naturalețe; afectare, artificialitate. 2. Noțiune folosită pentru a desemna fie copierea sau combinarea eclectică a mijloacelor de expresie ale unuia sau ale mai multor maeștri, fie repetarea propriilor procedee artistice. 3. Curent artistic apărut în orașele italiene și în alte prestigioase centre culturale ale Europei (Madrid, Fontainebleau, Praga, Monaco) în sec. 16 (la sfârșitul Renașterii și în perioada premergătoare barocului), caracterizat printr-o cântare programatică a virtuozității stilistice și eleganței formale, prin cultivarea unei arte rafinate și prețioase. Printre cei mai de seamă pictori manieriști: Parmigianino, G. Romano, Tintoretto, R. Fiorentino, G. Vasari, G. Bassano; ca arhitecți și decoratori: G. Romano, J. Vignola, B. Buontalenti, iar ca sculptori: B. Cellini, B. Bandinelli, Giambologna. Literatura manieristă include în general toate tendințele ce se opun clasicismului, refuzând canonul materialist-mimetic. Printre cei mai importanți reprezentanți: T. Tasso, B. Guarini, A. Caro, G. Bruno, B. Cellini. În accepțiunea acreditată de E.R. Curtius și G.-R. Hocke, m. cuprinde întreaga artă și literatură barocă, definită în opoziție cu cea clasică, prin gustul asimetricului, bizarului, enigmaticului, artificialului etc. Figura emblematică a m. astfel înțeles este labirintul. În Italia, o variantă a m. se va numi marinism, în Franța, prețiozitate, în Anglia, eufuism, în Spania, gongorism.