MANIERISM s. n. 1. Comportare nefirească, lipsă de naturalețe, artificialitate, afectare. Cît de profund trebuie să-l fi afectat pe delicatul poet. . . noile relații de dragoste, manierismul, rafinarea, spoiala lor. GHEREA, ST. CR. III, 385. 2. Stil artistic prețios, lipsit de naturalețe. Asachi. . . are puncte de contact și cu Conachi (influența literaturii clasice a veacului XVIII, sentimentalism fals-exagerat. . . manierism). IBRĂILEANU, SP. CR. 56. Știe să întrebuințeze totdeauna cuvîntul cel mai just, cel mai curat, fără a silui vocabularul, fără a cădea în manierism. V. ROM. mai 1954, 293. ♦ Mod de realizare, de interpretare a unei lucrări literare sau artistice prin reluarea insistentă a acelorași mijloace de expresie. V. r u t i n ă. Între noutate și monotonie se strecoară însă, adeseori, manierismul. PERPESSICIUS, M. III, 22. Oamenii Teatrului de artă au pornit la luptă împotriva. . . manierismului. CONTEMP. 1948, nr. 108, 11/1. 3. Stil artistic specific. Ghiberti continuă tradiția artei trecentiste cu o virtuozitate, un pitoresc și o delicateță care prevestesc manierismul barocului. OȚETEA, R. 267. – Pronunțat: -ni-e-. – Din fr. maniérisme.