20 de definiții pentru exil esil esiliu exiliu exilium ezil


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

exil sn [At: (a. 1834) CR, 2941/21 / V: (înv) ~iu, esil, esiliu (pl: esilie), (îvr) ~ium, ezil / P: eg-zil / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr exil, lat exsilium] 1 Pedeapsă (aplicată în trecut mai ales pentru delicte politice) care constă în îndepărtarea definitivă sau temporară a unei persoane din țara sa (sau din localitatea de origine) Si: surghiun, (iuz) izgnamie, izgoană. 2-3 Situație în care se găsește un exilat2 (1, 3). 4-5 Perioadă de timp în cursul căreia o persoană se află în exil (1, 3). 6 Loc de exil (1). 7 Părăsire de bunăvoie a țării (sau localității) de origine (mai ales pentru a scăpa de persecuții) Cf refugiu, (înv) băjenie, pribegie.

EXÍL, exiluri, s. n. 1. (În unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este; surghiun. ♦ Părăsire voluntară sau impusă, a țării de baștină din motive politice, religioase sau economice. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.

EXÍL, exiluri, s. n. 1. Pedeapsă aplicată în unele țări pentru delicte politice, constând în izgonirea unui cetățean din țara sau din localitatea în care trăiește; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2. Situație în care se găsește o persoană exilată. [Pr.: eg-zil] – Din fr. exil, lat. exsilium.

EXÍL, exiluri, s. n. Pedeapsă aplicată altădată pentru delicte politice și care consta în izgonirea unui cetățean pentru totdeauna sau pentru un timp limitat din țară sau din localitatea în care trăia (v. surghiun, expulzare); p. ext. îndepărtare voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, pentru a scăpa de o prigoană (v. expatriere); situație în care se afla cel surghiunit sau expatriat. În crud exil, pribeag prin țări străine. Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89. Tu, coruptor infame... și tu, nenorocită, Exilul veșnic fie al vostru crunt martir! ALECSANDRI, T. II 382.

EXÍL s.n. (Jur.) Pedeapsă constând în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor țării sale; surghiun. ♦ (P. ext.) Plecare nesilită a cuiva din propria-i țară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situația celui exilat. [Pron. eg-zil, pl. -luri, -le. / < fr. exil, lat. exilium < ex – afară, salio – a sări].

EXÍL s. n. pedeapsă constând în expulzarea unui condamnat de pe teritoriul statului sau al țării al cărei cetățean este; (p. ext.) plecare voluntară a cuiva din propria-i țară; situația celui exilat. (< fr. exil, lat. exilium)

EXÍL ~uri n. 1) Măsură represivă constând în expulzarea din țară sau din locul de trai a unei persoane care s-a făcut vinovată față de stat; expulzare; deportare; surghiun. 2) Situație a unei persoane supuse unei asemenea măsuri represive. 3) Plecare benevolă a unei persoane din propria țară (de regulă, din motive politice). /<fr. exil, lat. exilum

exil n. 1. ședere forțată afară din patrie și starea persoanei expulzate; 2. fig. orice loc forțat și neplăcut.

*exíl n., pl. urĭ (fr. exil, d. lat. exilium). Expatriere temporară saŭ perpetŭă ca pedeapsă orĭ de voĭe. – Ob. egzil (după fr.). V. urgie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

exíl [x pron. gz] s. n., pl. exíluri

exíl s. n. [x pron. gz], pl. exíluri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

EXÍL s. (JUR.) exilare, pribegie, surghiun, surghiunire, (astăzi rar) proscriere, proscripție, (înv.) străinătate, surghiunie, surgunlâc, urgie, zatocenie. (A luat calea ~ului.)

EXIL s. (JUR.) exilare, pribegie, surghiun, surghiunire, (astăzi rar) proscriere, proscripție, (înv.) străinătate, surghiunie, surgunlîc, urgie, zatocenie. (A luat calea ~.)

Intrare: exil
exil1 (pl. -uri) substantiv neutru
  • pronunție: egzil
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • exil
  • exilul
  • exilu‑
plural
  • exiluri
  • exilurile
genitiv-dativ singular
  • exil
  • exilului
plural
  • exiluri
  • exilurilor
vocativ singular
plural
exil2 (pl. -e) substantiv neutru
  • pronunție: egzil
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DN
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • exil
  • exilul
  • exilu‑
plural
  • exile
  • exilele
genitiv-dativ singular
  • exil
  • exilului
plural
  • exile
  • exilelor
vocativ singular
plural
esil
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
esiliu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
exiliu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
exilium
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
ezil
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

exil esil esiliu exiliu exilium ezil

  • 1. (În unele state) Pedeapsă, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi țara al cărei cetățean este.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: deportare expulzare surghiun
    • 1.1. prin extensiune Părăsire voluntară sau impusă, a țării de baștină din motive politice, religioase sau economice.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. Situație în care se găsește o persoană exilată.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN 2 exemple
    exemple
    • În crud exil, pribeag prin țări străine. Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89.
      surse: DLRLC
    • Tu, coruptor infame... și tu, nenorocită, Exilul veșnic fie al vostru crunt martir! ALECSANDRI, T. II 382.
      surse: DLRLC

etimologie: