EXIL s.n. (Jur.) Pedeapsă constînd în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor țării sale; surghiun. ♦ (P. ext.) Plecare nesilită a cuiva din propria-i țară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situația celui exilat. [Pron. eg-zil, pl. -luri, -le. / < fr. exil, lat. exilium < ex – afară, salio – a sări].