zugrumare sf vz sugrumare

zugrumare s.f. v. sugrumare.

sugrum sn, av [At: BARBU, PRINC. 70 / Pl: ? / E: pvb sugruma] 1-2 (Nob) Sugrumare (1).

sugruma [At: CORESI, EV. 283 / V: (îvr) zgruma, zu~ / A și: (reg) zug~ și (reg) / Pzi: zugrumez, zugrumi / Pzi: zugrumesc / Pzi: sugrum (A și: (reg) sugrum), (reg) ~mez / E: sub- + grumaz] 1 vt (Subiectul și c. i. ființe, mai ales, oameni) A presa gâtul cu mâinile, cu labele etc. sau cu un obiect, blocând căile respiratorii și sufocând (pentru a omorî) Si: a gâtui (1), a strangula (1), (rar) a jugula, (îvp) a năduși, (îvr) a îneca, a sugușa (1), (reg) a îmberegăți, a înnăduși. 2 vt A strânge în brațe (pentru a omorî prin sufocare). 3 vt (Asr; pan; c. i. plante) A sufoca (1). 4 vt (Pex; d. obiecte de îmbrăcăminte sau d. legături, d. frânghii, d. noduri etc.; c. i. oameni sau corpul lor ori părți ale acestuia) A strânge (1) prea tare (împiedicând mișcările, îngreunând respirația etc.). 5-6 vtr A face să piardă sau a-și pierde respirația (datorită lipsei de oxigen sau datorită încetinirii ritmului respirator) Si: a (se) asfixia (1), a (se) îneca, a (se) înăbuși, a (se) sufoca (1-2), (îvp) a (se) năbuși, a (se) năduși, (înv) a (se) împresura. 7-8 vtr (Pex) A omorî sau a muri prin asfixiere Si: a (se) asfixia (2), a (se) îneca, a (se) înnăbuși, a (se) sufoca (1-2), (îvp) a (se) năbuși, a (se) năduși, (înv) a (se) împresura. 9-10 vtr (Fig) A face să-și piardă sau a-și pierde, pe moment, respirația în urma unei emoții sau a unei stări de spirit deosebite Si: a (se) înăbuși, a (se) sufoca (9-10) Vz: apăsa (17). 11 vt (Fig; c. i. desfășurarea unei acțiuni, manifestări, sentimente etc. ale oamenilor) A pune (brusc) capăt, prin mijloace drastice, prin violență Si: a curma (8), a înăbuși, a lichida, a reprima. 12-13 vrt (Rar; d. traiecte, căi de acces, locuri de trecere, ape, văi etc. ori porțiuni ale acestora) A (se) strâmta (1) brusc.

sugrumare sf [At: (a. 1648) N. TEST, 163^v/27 / V: (reg) zu~ / Pl: ~mări / E: sugruma] 1 Presare a gâtului unei ființe, mai ales al unei persoane, cu mâinile, cu labele etc. sau cu un obiect, blocând căile respiratorii și sufocând (pentru a omorî) Si: gâtuire (1), strangulare (1), (rar) jugulare, strangulație (1), (îrg) înecare, (reg) îmberegățire, înnădușire. 2 (Înv; pan) Stânjenire sau oprire a dezvoltării unei plante. 3 (Rar) Strângere prea tare a unei persoane, a corpului ei sau a unei părți a acestuia, de către un obiect de îmbrăcăminte, de către legături etc. (care împiedică mișcările, îngreuiază respirația etc.). 4 (Rar; pex) Piedere a respirației (datorită lipsei de oxigen sau încetinirii ritmului respirator) sau omorâre prin lipsă de aer Si: asfixie (1-2), asfixiere (1-2), înăbușeală, înăbușire, înecare, sufocare (1), (rar) înecăciune, năbușire, sufocație (2), (înv) împresurare. 5 Încetare (bruscă) prin mijloace drastice, prin violență a unei acțiuni, a unor manifestări, a unor sentimente ale oamenilor Si: apăsare (3), curmare (5), înăbușire, lichidare, reprimare.

zgruma v vz sugruma

zugruma v vz sugruma

zugrumi v vz sugruma

zugruma vb. I. v. sugruma.

SUGRUMA, sugrum, vb. I. 1. Tranz. A strînge (pe cineva) de gît (pentru a-l omorî prin sufocare); a gîtui. V. strangula. Stăi! stăi! tu mi-ai răpit viața și liniștea... voi să te sugrum... BOLINTINEANU, O. 344. Care părinte cu inimă de părinte și-a sugrumat copiii pentru că nu s-au născut frumoși și mintoși precum ar fi dorit el să se nască? BOLLIAC, O. 58. ◊ Absol. Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră, L-aduseră în bice și-n bice îl siliră Să-nvețe-a sugruma. BOLLIAC, O. 201. Cînd cu brînci groaznice, cînd cu dinte Apărîndu-să, sugrumă și ucide. BUDAI-DELEANU, Ț. 171. ♦ Fig. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A strînge prea tare corpul, împiedicînd mișcările, respirația. Gulerul acesta mă sugrumă. ▭ Omul se căută în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta. DUMITRIU, B. F. 49. 2. Tranz. A înăbuși, a sufoca. Căldura... îți usucă podul gurii, te sugrumă. REBREANU, I. 10. ◊ (Metaforic) Cînd e acasă, o sugrumă tăcerea și ar vrea să fie în stradă. C. PETRESCU, C. V. 261. Așa se gîndea adeseori Radu... năbușindu-și în piept mînia și ura ce-l sugruma. VLAHUȚĂ, N. 14. 3. Tranz. (Cu privire la acțiuni, la manifestări ale omului) A înăbuși cu violență, a reprima, a stîrpi de la început, a gîtui (2). Un conducător care sugrumă critica... nu poate conta nici pe încrederea partidului, nici pe încrederea maselor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 49. Cîntecul meu nimeni n-o să-l sugrume. TULBURE, V. R. 29. ◊ Refl. pas. Dascălul Iov avea în el pornirea aceasta de dărnicie, care se sugruma îndată ce era vorba s-o prefacă în fapte. SADOVEANU, P. M. 18. 4. Refl. (Despre lanțuri sau sfori) A se strînge, a se răsuci, a se înnoda. Lanțul se sugrumă lesne, adică face noduri. TRIGONOMETRIA 115. ♦ (Despre grupuri compacte de ființe) A se strînge într-o formație îngustă. Pe podețul din fața casei lui Geambașu, mulțimea se sugrumă și apoi se lărgi iar în curte. DUMITRIU, N. 64. – Variantă: (regional) zugruma (REBREANU, R. II 110, DUNĂREANU, N. 202, ȘEZ. II 138) vb. I.

SUGRUMARE, sugrumări, s. f. Acțiunea de a (se) sugruma. 1. Strîngere de gît, gîtuire; ucidere, omor prin gîtuire. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu amenința nici o sugrumare. C. PETRESCU, R. DR. 8. 2. Fig. Înăbușire, reprimare a unei acțiuni sau a unei manifestări; gîtuire. [Teoria cosmopolită] a «științei universale»... urmărește sugrumarea manifestărilor de știință din țările mici. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 8/3.

ZUGRUMA, zugrum, vb. I. Tranz. v. sugruma.

A SE SUGRUMA mă sugrum intranz. 1) (despre râuri, drumuri, conducte etc.) A deveni (mai) îngust pe unul din segmentele sale; a se strangula. 2) (despre persoane) A pierde pentru un moment respirația; a se strangula. ~ de râs. [Sil. su-gru-] /su[b] + gruma[z]

A SUGRUMA sugrum tranz. 1) A lipsi de respirație, strângând puternic de gât (până la asfixiere); a gâtui; a strangula. 2) (despre haine, cingători etc.) A incomoda prin strângere; a strangula. 3) fig. (căi de curgere a unui fluid) A îngusta pe o anumită porțiune; a gâtui; a strangula. 4) fig. (acțiuni, manifestări etc.) A împiedica să se dezvolte sau a suprima printr-o constrângere insuportabilă; a strangula. ~ presa. [Sil. su-gru-] /su[b] + gruma[z]

sugrumà v. 1. a strânge de gât; 2. fig. a năbuși: a sugruma o răscoală.

sugrúm, a -á v. tr. (d. supt, sub- și grumaz, ca și su-guș). Gîtuĭ, strîng de gît. Fig. Înăduș, reprim: a sugruma o răscoală. – Și zugrum (est).

zugrúm, V. sugrum.

sugruma (a ~) (desp. su-gru-) vb., ind. prez. 1 sg. sugrum, 3 sugrumă; conj. prez. 1 sg. să sugrum, 3 să sugrume

sugrumare (desp. su-gru-) s. f., g.-d. art. sugrumării; pl. sugrumări

sugruma (a ~) (su-gru-) vb., ind. prez. 3 sugrumă

sugrumare (su-gru-) s. f., g.-d. art. sugrumării; pl. sugrumări

sugruma vb. (sil. -gru-), ind. prez. 1 sg. sugrum, 3 sg. și pl. sugrumă; conj. prez. 3 sg. și pl. sugrume

sugrumare s. f. (sil. -gru-), g.-d. art. sugrumării; pl. sugrumări

sugruma

sugrum.

SUGRUMA vb. v. înăbuși, reprima.

SUGRUMA vb. 1. a gâtui, a strangula, (rar) a jugula, (înv. și reg.) a îneca, a sugușa, (reg.) a îmberegăți, a înnăduși, a năduși, a strugușa, a zgăira, (prin Olt.) a beregătui. (Tâlharul l-a ~.) 2. v. asfixia. 3. v. îngusta.

SUGRUMARE s. v. înăbușire. reprimare.

sugruma vb. v. ÎNĂBUȘI. REPRIMA.

SUGRUMA vb. 1. a gîtui, a strangula, (rar) a jugula, (înv. și reg.) a îneca, a sugușa, (reg.) a îmberegăți, a înnăduși, a năduși, a strugușa, a zgăira, (prin Olt.) a beregătui. (Tîlharul l-a ~.) 2. a (se) asfixia, a (se) înăbuși, a (se) îneca, a (se) sufoca, (înv. și pop.) a (se) năbuși, a (se) năduși, (înv.) a (se) împresura. (Fumul îl ~.) 3. a se gîtui, a se îngusta, a se strîmta, (rar) a se subția, (înv. și reg.) a se strîmtora. (În acel loc valea se ~.)

SUGRUMARE s. 1. gîtuire, strangulare, (rar) jugulare, strangulație, (înv.) sugrumătură. (~ unei persoane.) 2. asfixie, asfixiere, înăbușire, înecare, sufocare, sufocație, (rar) înecăciune. (Senzație de ~.)

sugrumare s. v. ÎNĂBUȘIRE. REPRIMARE.