ZEU², zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

zeu¹ i vz zău¹

zeu² [At: PSALT. HUR. 65^v/6 / V: zău², (reg) zo i / Pl: zei sm / E: ml deus] 1 sm (În religiile politeiste) Zeitate de sex masculin Si: divinitate (1), dumnezeu (3), idol, (rar) simulacru, (înv) bolovan (1), (iuz) boz¹, chip¹ (1), (înv) dumnezeire (1), dumnezeoaică (1), făptură (5), zeime (1), zeire (1), (reg) zinar. 2 sm (Înv; în religiile monoteiste) Dumnezeu (1). 3 sm Reprezentare plastică a unui zeu (1). 4 sm (Fig) Persoană admirată, prețuită și iubită (până la adorație) pentru calitățile ei excepționale. 5 sm (Fam; fig; irn) Om cu putere, cu influență (politică) Si: șef, conducător (1). 6 sm (Îe) A fi (inițiat) în secretele zeilor A afla lucruri importante cunoscute numai de câteva persoane, de conducători (1). 7 i (Pop; întărește o afirmație sau o negație; mai ales în forma zău) Jur (că)... 8 i (Îe) A zice zău A jura 9 i (Îe) Ba (nu) zău Dimpotrivă, te asigur că ... vorbesc serios. 10 i (Rar; în corelație cu „ba”) Da¹ (1). 11 i (Mai ales în formule fixe ca: „nu știu, zău”, „zău”, „da zău” „nu zău”) Mă întreb (dacă)... 12 i (Însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog Hai, zău, cu mine la oraș.

zeu¹ s.m. 1 (relig.; mai ales la pl.) Divinitate păgînă; idol; (înv.) zîn. Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină (EMIN.). ◊ Mesagerul zeilor v. mesager. Zeii olimpieni v. olimpian. ◊ Compar. Se uita la el ca la un zeu. ◊ Fig. Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-a culci? Tu, zeu cu ochii negri..., o, cefrumoși ochi ai! (EMIN.). ♦ Reprezentare plastică a acestei divinități. În templu erau mai mulți zei din marmură. 2 Dumnezeu. Agiută-mi, Doamne, zeul mieu, și spășeaște-mă după mila ta (PS.). 3 Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale, care este admirat, prețuit și iubit (pînă la adorație). Este zeul poeziei modeme. 4 (fam., iron.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. Vorba și scrisul oficiază Caliban, devenit zeu tutelar (SADOV.). ◊ Expr. A fi (inițiat) în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. • pl. zei. /lat. dĕu(m).

zeu² interj. v. zău.

ZEU², zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

ZEU², zei, s. m. Divinitate păgînă, idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam., ir.) Om cu putere (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

ZEU zei m. 1) Divinitate la păgâni; zeitate. 2) fig. fam. Persoană înzestrată cu însușiri fizice și morale excepționale. /<lat. deus

zeu m. 1. (rar) Dumnezeu: Hristos, zeul credinței, ieșit-au din mormânt AL.; 2. divinitate păgână, idol (sens particular limbei moderne); 3. fig. om de o mare superioritate: zeul poeziei. [Lat. DEUS; vechiu românește indiferent dumnezău și zău (sens conservat și în exclamațiunea omonimă)].

zeŭ m. (lat. dĕus. V. zăŭ, adiĭo, deific). Ps. S. ș. a. (Zeŭ și Zăŭ), Dumnezeŭ. Azĭ. Neol. Divinitate păgînească: Joĭe era zeu cel maĭ mare. Fig. Om superior: zeu poeziiĭ.

dzău sm, i vz zeu

dzeu sm, i vz zeu

zău¹ i [At: PALIA (1581), 126/4 / V: (îrg) zeu, (reg) zo, zoaia, zoala, zoio / E: ns cf zeu¹] (Pop) 1 (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Jur (că ...) Si: într-adevăr, (reg) zăuc. 2 (Îe) A zice ~ A (se) jura. 3 (Îe) Ba (nu) ~ (sau nu ~) Dimpotrivă (6). 4 (Îae) Te asigur (că ...). 5 (Rar; îcr „ba”) Da (1). 6 (Mai ales în formule fixe ca: „nu știu, ~”, „da ~”, „nu ~” exprimă o nedumerire) Mă mir (că ...). 7 (În aceleași formule) Mă întreb (dacă ...). 8 (În aceleași formule) Mă minunez (că ...). 9 (Însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog.

zău² sm vz zeu

zo² i vz zeu

zo¹ i vz zău¹ corectat(ă)

zoaia i vz zău¹

zoala i vz zău¹ corectat(ă)

zoio i vz zău¹

zău interj. 1 (întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea, jur că... Zău, nu știu ce se poate întîmpla (C. NEGR.). ◊ (întărit prin „așa”, „că da”, „că nu”, „aceea” etc.) Am să-ți dăruiesc ceva să nu mă mai uiți... Zău așa! (DELAVR.). ◊ Expr. (pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău! sau nu zău! = a) (iron.) să fim serioși!; b) să fim drepți!; c) chiar așa este! 2 (cu sens atenuat) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Eu, zău, nu înțeleg de ce mai vii. 3 (mai ales în formule fixe ca „nu știu, zău”, „da zău” exprimă o nedumerire, o îndoială, o uimire) Mă mir; mă întreb (dacă...). Nu știu, zău, cum a sta și asta (CR.). ◊ Expr. Așa zău! sau zău așa! v. așa. 4 (însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog. Hai, zău, cu mine la oraș (VLAS.). • și zeu interj. /lat. deus.

zo- Elem. de compunere „animal”. • și zoidio-, zoo-. /<fr. zo(o)-, zoïdio-; cf. gr. ζῷον „animal”, ζῷδιον „animal mic”.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea; jur că... Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Mamă! zău că este tata. ISPIRESCU, L. 217. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Întărit prin «așa») Să mă crezi! – Zău? – Zău așa! DELAVRANCEA, O. II 320. Parcă l-am învățat eu, zicea mama cu părere de bine: am să-l cinstesc, zău așa, cînd l-oi întîlni. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Popular) A zice zău = a jura. Poți tu, mîndră, zice zău Că nu te-am sărutat eu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios- Știi una, vere Lăcustă? – Ba zău, nici două. ALECSANDRI, T. I 467. Pus-am gînd s-o părăsesc... Drept să fie, sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 2. (Dă pregnanță unei întrebări, unei nedumeriri sau unei îndoieli) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Stăi și te uită dumneata cît îs de minunate răchițile acestea. Zău, mai mare dragul să treci pe sub ele. MIRONESCU, S. A. 136. De la noi pînă la Cluj, Viorele și lemnuș... Da, zău, cine le-o cosi? Bădița cînd o veni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Pe pîrăul cu spini verzi Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce?... Pare că la gură dulce! id. ib. 408. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. 3. (Însoțește și întărește o rugăminte) Te rog. Dă-mi drumul... zău, dă-mi drumul! REBREANU, I. 17. Vino, bade, zău, la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? id. ib. 155.

ZĂU interj. pop. 1) (se folosește pentru a întări o afirmație) Pe legea mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranță; fără îndoială. /<lat. deus

zău! int. spre a întări zisa cuiva (în formule de jurământ: zău, pe legea mea! zic zău! așa să-mi ajute Dumnezeu! [Lit. Dumnezeule! sensul arhaic al vorbei (v. zeu)].

zăŭ, interj. de jurat (lat. dĕus, zeŭ, Dumnezeŭ). Zăŭ nu știŭ, mă jur pe Dumnezeŭ că nu știŭ. Zăŭ nu, zăŭ da, jur că nu, jur că da. – În nord zăŭ că...

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

+nu zău loc. interj.

zău interj.

zău !

ZEU s. (BIS.) divinitate, Dumnezeu, idol, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zân. (Anticii se închinau la ~i.)

ZEU s. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.

ZEU s. (BIS.) idol, divinitate, dumnezeu, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zîn. (Anticii se închinau la ~i.)

zeu s. v. ATOTPUTERNICUL. CREATORUL. DIVINITATE. DOMNUL. DUMNEZEIRE. DUMNEZEU. PĂRINTE. PROVIDENȚĂ. PUTERNICUL. STĂPÎNUL. TATĂL. ZIDITORUL.

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

zău interj. – Jur pe Dumnezeu! – Mr. niți dzău „nici un cuvînt”. Lat. deus (Pușcariu 1929; REW 2610), cf. it. dio, logud., port. deus, prov., fr. dieu, cat. deu, sp. dios și Dumnezeu. Este dubletul lui zeu, s. m. (Dumnezeu; divinitate păgînă, idol), care este tot moștenit. – Der. zeesc, adj. (divin); zeire, s. f. (divinitate), înv.; zeiță, s. f. (divinitate păgînă feminină); zeitate, s. f. (divinitate); zeoaică, s. f. (zeiță), toate der. neol. Pentru expresia zo te cuște, în Trans. de V, care trebuie să provină din lat. Deus te constet, cf. Drăganu, Dacor., I, 308.

zău, (dzău, zo), interj. – Jurământ, promisiune; de la „jur pe Dum’nedzău”: „Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt” (Ștețco, 1990: 197; Borșa). În Maramureșul istoric, se folosește dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): „Nu știu, zo, cum ți-a umblat” (Bilțiu, 1990: 94; Cupșeni). – Lat. deus „zeu, Dumnezeu” (Scriban, DLRM, DEX); cf. zeu (MDA).

zo, interj. – v. zău.

CHRONOS GAR EUMARES THEOS (gr.) (Χρόνος γὰρ εὐμαρής θεός) timpul este un zeu blând – Sofocle, „Electra”, 179. Timpul vindecă rănile. El aduce cu sine alinarea suferințelor omenești. V. și Il tempo è un galantuomo.

DEO OPTIMO MAXIMO (D.O.M.) (lat.) zeului celui mai bun și celui mai mare – Formulă de dedicație lui Iupiter de pe inscripțiile votive romane.

DEUS EX MACHINA (lat.) zeul din mașinărie – Conflictul complicat al pieselor din Antichitate era rezolvat în chip fericit de un personaj supranatural, coborât pe scenă cu ajutorul unei mașinării. Expresia se utilizează pentru rezolvarea neverosimilă a unor situații dificile.

ITA DIIS PLACUIT (lat.) așa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care țin loc de explicație la o măsură ilogică sau arbitrară, dar definitivă. Au și un sens ironic.

PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume – Statius, „Tebaida”, III, 661. Oamenii au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșau.

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

VICTRIX CAUSA DIIS PLACUIT SED VICTA CATONI (lat.) zeii au ținut cu învingătorul, dar Cato cu cel învins – Lucan, „Pharsalia”, I, 128. În lupta dintre Cezar și Pompei, numai Cato cel Tânăr a rămas până la sfârșit de partea învinsului Pompei. Elogiu celui care apără consecvent o cauză, chiar dacă își dă seama că e pierdută.

Deos fortioribus adesse (lat. „Zeii sînt de partea celor tari”) – Tacit în Historiae (IV, 17). E o ironie la adresa divinității care, spre a-și dovedi puterea (și existența) ar trebui să fie de partea celor slabi care, tocmai fiindcă sînt slabi, au nevoie de ajutor. Dar Tacit constată cu amărăciune că zeii sînt de partea celor tari care, și fără sprijinul lor, se pot descurca. Ideea a fost reluată cu cinism de Napoleon care a spus: „Le bon Dieu est toujours du côté des gros bataillons” (Bunul Dumnezeu e totdeauna de partea marilor batalioane). Mai găsim expresia utilizată de Voltaire într-o epistolă datînd din 6 februarie 1770, adresată „à Mr. le Riche”. Ea e întotdeauna folosită în ironie. IST.

Deux ex machina (lat. „Un zeu dintr-o mașinărie”) – Cuvinte latine care se folosesc numai în original, deoarece e greu de realizat o traducere cencisă. Platon, în dialogul său Kratylos, explică obîrșia acestei curioase formule. În vechime exista credința că oamenii nu puteau și nici nu aveau voie să dezlege probleme complicate de viață, de destin, în măsură să fie soluționate numai de puterea zeilor. De aceea, în teatrul antic, cînd intriga piesei devenea mai încurcată și deznodămîntul mai dificil, era coborîtă din „ceruri”, cu ajutorul unei mașinării, o zeitate care rezolva lucrurile de obicei în mod fericit. (De pildă, apariția zeiței Artemis în Ifigenia în Aulida de Euripide). Expresia este folosită și astăzi, tot în teatru, cînd fără mașinărie și chiar fără justificare, survine un eveniment, sau un personaj, care-l ajută pe autor să rezolve repede conflictul și să termine piesa. Dar expresia deus ex machina s-a introdus cu vremea și în alte domenii, semnificînd tot o apariție fericită și neașteptată, care dă o întorsătură bruscă și o dezlegare favorabilă unei situații dificile. De obicei însă e folosită astăzi cu ironie, cu o notă de umor, spre a sublinia neverosimilul unei asemenea împrejurări. Balzac scrie în romanul Moș Goriot: "Domnul Gondureau, care părea iscusit în cunoașterea oamenilor, văzînd de la început în Poiret pe unul dintre acești birocrați neghiobi, a scos, atunci cînd a fost nevoie, cuvîntul-talisman Excelența sa, ca pe un deus ex machina (Opere, vol. III, ESPLA, 1957, p. 375). TEA.

Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.

Timpul e zeu blînd – spune Sofocle în Electra, versul 179. E o comparație prin care marele poet elin sugerează că timpul aduce uitare, alinare. Și cu acest înțeles, metafora, păstrîndu-și frumusețea după 2500 de ani, mai apare și astăzi în paginile literaturii. (Vezi și „Il tempo e un galantuomo”). LIT.

Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni (lat. „Zeii au fost pentru învingător (Cezar), dar Cato pentru învins (Pompei)” – Versul 128 din Pharsalia (cartea I), poemul lui Lucan, care descrie luptele dintre Cezar și Pompei. După ce acesta din urmă a fost înfrînt la Pharsalos (anul 48), numai Cato a rămas credincios cauzei celui învins. Versul caracterizează deci pe cel ce slujește o idee, o cauză, chiar cînd a ajuns singurul ei apărător. În romanul Slujbașii, al lui Honoré de Balzac, numai funcționarul Phellion are curajul să conducă pînă în stradă pe fostul lui șef căzut în dizgrație și să-i exprime admirația plină de respect. Cînd se întoarce la birou, un coleg recunoaște: Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni! (vezi Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 264). LIT.