ZEU², zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

zeu² [At: PSALT. HUR. 65^v/6 / V: zău², (reg) zo i / Pl: zei sm / E: ml deus] 1 sm (În religiile politeiste) Zeitate de sex masculin Si: divinitate (1), dumnezeu (3), idol, (rar) simulacru, (înv) bolovan (1), (iuz) boz¹, chip¹ (1), (înv) dumnezeire (1), dumnezeoaică (1), făptură (5), zeime (1), zeire (1), (reg) zinar. 2 sm (Înv; în religiile monoteiste) Dumnezeu (1). 3 sm Reprezentare plastică a unui zeu (1). 4 sm (Fig) Persoană admirată, prețuită și iubită (până la adorație) pentru calitățile ei excepționale. 5 sm (Fam; fig; irn) Om cu putere, cu influență (politică) Si: șef, conducător (1). 6 sm (Îe) A fi (inițiat) în secretele zeilor A afla lucruri importante cunoscute numai de câteva persoane, de conducători (1). 7 i (Pop; întărește o afirmație sau o negație; mai ales în forma zău) Jur (că)... 8 i (Îe) A zice zău A jura 9 i (Îe) Ba (nu) zău Dimpotrivă, te asigur că ... vorbesc serios. 10 i (Rar; în corelație cu „ba”) Da¹ (1). 11 i (Mai ales în formule fixe ca: „nu știu, zău”, „zău”, „da zău” „nu zău”) Mă întreb (dacă)... 12 i (Însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog Hai, zău, cu mine la oraș.

zeu¹ s.m. 1 (relig.; mai ales la pl.) Divinitate păgînă; idol; (înv.) zîn. Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit Și de-astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină (EMIN.). ◊ Mesagerul zeilor v. mesager. Zeii olimpieni v. olimpian. ◊ Compar. Se uita la el ca la un zeu. ◊ Fig. Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-a culci? Tu, zeu cu ochii negri..., o, cefrumoși ochi ai! (EMIN.). ♦ Reprezentare plastică a acestei divinități. În templu erau mai mulți zei din marmură. 2 Dumnezeu. Agiută-mi, Doamne, zeul mieu, și spășeaște-mă după mila ta (PS.). 3 Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale, care este admirat, prețuit și iubit (pînă la adorație). Este zeul poeziei modeme. 4 (fam., iron.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. Vorba și scrisul oficiază Caliban, devenit zeu tutelar (SADOV.). ◊ Expr. A fi (inițiat) în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. • pl. zei. /lat. dĕu(m).

ZEU², zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

ZEU², zei, s. m. Divinitate păgînă, idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam., ir.) Om cu putere (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.

ZEU zei m. 1) Divinitate la păgâni; zeitate. 2) fig. fam. Persoană înzestrată cu însușiri fizice și morale excepționale. /<lat. deus

zeu m. 1. (rar) Dumnezeu: Hristos, zeul credinței, ieșit-au din mormânt AL.; 2. divinitate păgână, idol (sens particular limbei moderne); 3. fig. om de o mare superioritate: zeul poeziei. [Lat. DEUS; vechiu românește indiferent dumnezău și zău (sens conservat și în exclamațiunea omonimă)].

zeŭ m. (lat. dĕus. V. zăŭ, adiĭo, deific). Ps. S. ș. a. (Zeŭ și Zăŭ), Dumnezeŭ. Azĭ. Neol. Divinitate păgînească: Joĭe era zeu cel maĭ mare. Fig. Om superior: zeu poeziiĭ.

dzău sm, i vz zeu

dzeu sm, i vz zeu

zău² sm vz zeu

zo² i vz zeu

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

zău interj.

ZEU s. (BIS.) divinitate, Dumnezeu, idol, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zân. (Anticii se închinau la ~i.)

ZEU s. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.

zeu s. v. ATOTPUTERNICUL. CREATORUL. DIVINITATE. DOMNUL. DUMNEZEIRE. DUMNEZEU. PĂRINTE. PROVIDENȚĂ. PUTERNICUL. STĂPÎNUL. TATĂL. ZIDITORUL.

ZEU s. (BIS.) idol, divinitate, dumnezeu, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zîn. (Anticii se închinau la ~i.)

CHRONOS GAR EUMARES THEOS (gr.) (Χρόνος γὰρ εὐμαρής θεός) timpul este un zeu blând – Sofocle, „Electra”, 179. Timpul vindecă rănile. El aduce cu sine alinarea suferințelor omenești. V. și Il tempo è un galantuomo.

DEO OPTIMO MAXIMO (D.O.M.) (lat.) zeului celui mai bun și celui mai mare – Formulă de dedicație lui Iupiter de pe inscripțiile votive romane.

DEUS EX MACHINA (lat.) zeul din mașinărie – Conflictul complicat al pieselor din Antichitate era rezolvat în chip fericit de un personaj supranatural, coborât pe scenă cu ajutorul unei mașinării. Expresia se utilizează pentru rezolvarea neverosimilă a unor situații dificile.

ITA DIIS PLACUIT (lat.) așa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care țin loc de explicație la o măsură ilogică sau arbitrară, dar definitivă. Au și un sens ironic.

PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume – Statius, „Tebaida”, III, 661. Oamenii au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșau.

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

VICTRIX CAUSA DIIS PLACUIT SED VICTA CATONI (lat.) zeii au ținut cu învingătorul, dar Cato cu cel învins – Lucan, „Pharsalia”, I, 128. În lupta dintre Cezar și Pompei, numai Cato cel Tânăr a rămas până la sfârșit de partea învinsului Pompei. Elogiu celui care apără consecvent o cauză, chiar dacă își dă seama că e pierdută.

Deos fortioribus adesse (lat. „Zeii sînt de partea celor tari”) – Tacit în Historiae (IV, 17). E o ironie la adresa divinității care, spre a-și dovedi puterea (și existența) ar trebui să fie de partea celor slabi care, tocmai fiindcă sînt slabi, au nevoie de ajutor. Dar Tacit constată cu amărăciune că zeii sînt de partea celor tari care, și fără sprijinul lor, se pot descurca. Ideea a fost reluată cu cinism de Napoleon care a spus: „Le bon Dieu est toujours du côté des gros bataillons” (Bunul Dumnezeu e totdeauna de partea marilor batalioane). Mai găsim expresia utilizată de Voltaire într-o epistolă datînd din 6 februarie 1770, adresată „à Mr. le Riche”. Ea e întotdeauna folosită în ironie. IST.

Deux ex machina (lat. „Un zeu dintr-o mașinărie”) – Cuvinte latine care se folosesc numai în original, deoarece e greu de realizat o traducere cencisă. Platon, în dialogul său Kratylos, explică obîrșia acestei curioase formule. În vechime exista credința că oamenii nu puteau și nici nu aveau voie să dezlege probleme complicate de viață, de destin, în măsură să fie soluționate numai de puterea zeilor. De aceea, în teatrul antic, cînd intriga piesei devenea mai încurcată și deznodămîntul mai dificil, era coborîtă din „ceruri”, cu ajutorul unei mașinării, o zeitate care rezolva lucrurile de obicei în mod fericit. (De pildă, apariția zeiței Artemis în Ifigenia în Aulida de Euripide). Expresia este folosită și astăzi, tot în teatru, cînd fără mașinărie și chiar fără justificare, survine un eveniment, sau un personaj, care-l ajută pe autor să rezolve repede conflictul și să termine piesa. Dar expresia deus ex machina s-a introdus cu vremea și în alte domenii, semnificînd tot o apariție fericită și neașteptată, care dă o întorsătură bruscă și o dezlegare favorabilă unei situații dificile. De obicei însă e folosită astăzi cu ironie, cu o notă de umor, spre a sublinia neverosimilul unei asemenea împrejurări. Balzac scrie în romanul Moș Goriot: "Domnul Gondureau, care părea iscusit în cunoașterea oamenilor, văzînd de la început în Poiret pe unul dintre acești birocrați neghiobi, a scos, atunci cînd a fost nevoie, cuvîntul-talisman Excelența sa, ca pe un deus ex machina (Opere, vol. III, ESPLA, 1957, p. 375). TEA.

Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.

Timpul e zeu blînd – spune Sofocle în Electra, versul 179. E o comparație prin care marele poet elin sugerează că timpul aduce uitare, alinare. Și cu acest înțeles, metafora, păstrîndu-și frumusețea după 2500 de ani, mai apare și astăzi în paginile literaturii. (Vezi și „Il tempo e un galantuomo”). LIT.

Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni (lat. „Zeii au fost pentru învingător (Cezar), dar Cato pentru învins (Pompei)” – Versul 128 din Pharsalia (cartea I), poemul lui Lucan, care descrie luptele dintre Cezar și Pompei. După ce acesta din urmă a fost înfrînt la Pharsalos (anul 48), numai Cato a rămas credincios cauzei celui învins. Versul caracterizează deci pe cel ce slujește o idee, o cauză, chiar cînd a ajuns singurul ei apărător. În romanul Slujbașii, al lui Honoré de Balzac, numai funcționarul Phellion are curajul să conducă pînă în stradă pe fostul lui șef căzut în dizgrație și să-i exprime admirația plină de respect. Cînd se întoarce la birou, un coleg recunoaște: Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni! (vezi Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 264). LIT.