VOINȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi² + suf. -ință.

voință sf [At: BIBLIA (1688) [prefață] 6/31 / V: (îvp) vro~ / Pl: ~țe, (îvr) ~ți / E: voi² + -ință] 1 Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor Si: (înv) vrere (11), voire (1), voie (22). 2 Trăsătură de caracter manifestată prin capacitate de decizie fermă și prin perseverență în învingerea dificultăților Si: vrere (12), (înv) voire (2), voie (23). 3 (Îs) ~ liberă Libertate. 4 Hotărâre, determinare a cuiva, a unei colectivități de a realiza ceva Si: voie (1), vrere (1), (înv) voire (3). 5 Decizie (1). 6 (Și, îvr, îls într-adins ~) Intenție. 7 (Îlav) Fără ~ Involuntar. 8 (Îal) Înconștient. 9 (Rar; îlav) Cu ~ sau după ~ța ta, sa etc. Din proprie inițiativă. 10 (Rar; îae) Nesilit de nimeni. 11 (Îvr) Bunăvoință (1). 12 Voie (25). 13 Predispoziție către ceva. 14 (Îs) ~ța cea (mai) de pe (sau din) urmă, cea de pe urmă ~, ultima ~ a cuiva sau ultimele ~țe ale cuiva Ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. 15 (Îlav) După ~, după ~ța cuiva sau (îvr) de pre ~ Conform cu dorința cuiva. 16 (Îal) Pe placul cuiva. 17 (Îal) La libera alegere a cuiva. 18 (Înv; îlav) A fi (sau a lăsa, a rămâne) în (sau, rar, întru ori la) ~ța cuiva A fi (sau a lăsa, a rămâne) la dispoziția cuiva. 19 (Îal) A fi (sau a lăsa, a rămâne) la latitudinea cuiva. 20 (Îal) A fi (sau a lăsa, a rămâne) supus puterii abuzive a cuiva. 21 (Îvp; îlav) Cu ~ța cuiva Cu ajutorul cuiva. 22 (Îe) A face ~ța cuiva A satisface dorințele cuiva. 23 (Îvr; îlav) Din bună ~ța cuiva, din buna ~ a cuiva, cu buna ~ a cuiva ori de bună ~ Fără constrângere. 24 (Îal) De bună voie. 25 (Mai ales precedat de pp ca „împotriva”, „fără, ”cu") Permisiune de a face ceva. 26 (Îvr; îs) Împreună ~ Acord (între părți). 27 (Flz) Dispoziție de a vrea, concepută ca facultate autonomă de acționa liber. 28 (Flz; în concepția lui Nietzsche; îs) ~ de putere Mișcare de cucerire și de creație, definită drept act de autodepășire. 29 (Flz; în concepția lui Rousseau; îs) ~ generală Voință care rezultă din voințele individuale conștiente și legitime. 30 (Flz; în concepția lui Kant; îs) ~ bună Voință care este subordonată moralei.

voință s.f. 1 Facultatea de a determina, de a orienta conștient activitatea proprie spre anumite scopuri; capacitatea de a decide, de a hotărî asupra propriilor acțiuni; voire, vrere. De aici..., greutatea de a descoperi legi pe terenul psihic printr-o libertate oarecare a voinții (PHIL.). ♦ Puterea de a hotărî a divinității, manifestată în legile universului, în determinarea acțiunii oamenilor etc. E vesel și sănătos – un om pe care-l vezi pătruns de cea mai sinceră și mai adîncă încredere în dreptatea și voința lui Dumnezeu (CAR.), ♦ fig. Era o voință crîncenă în cîntecul acesta, altfel prea domol, care-l făcea să aibă tărie de fanfară (CA. PETR.). 2 (Trăsătură de caracter manifestată prin) hotărîre și perseverență în acțiuni, în realizarea scopului propus. Puterea nu-i stă în talent, ci în voință (CAR.). 3 Ceea ce vrea, ceea ce hotărăște cineva; hotărîre, decizie, voie, vrere. Voința jucătorului nu trebuie să se amestece întru nimic: numai de caprițiul oarbei întîmplîri să atîrne cîștigul (CAR.). 4 Intenție, dispoziție de a face, de a întreprinde ceva; scop, țintă; predispoziție. Îți sărut mîna pentru voința ce ai de-a mă face fericit (EMIN.). ♦ Voință politică = disponibilitatea de a pune în practică anumite proiecte pentru a respecta angajamentele politice (electorale), ♦ loc. adv. Cu voință sau după voința ta (sau a sa etc.) = din proprie inițiativă; intenționat, voit. Înaltă, elegantă, cu mersul ușor unduit, oprit parcă cu voință de la mișcări precise (PAPAD.). Fără voință = involuntar, neintenționat; inconștient. Tatăl își lăsă palma în părul bălan al coconului, ca din întîmplare și fără voință (SADOV.). 5 Dorință, poftă, chef de a face sau de a obține ceva. Mi se-mplinea orice dorință, Era o lege-a mea voință (MACED.). ♦ Voința (cea) (mai) de pe (sau din) urmă ori cea de pe urmă voință, ultima voință a cuiva, ultimele voințe ale cuiva = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru (CR.). ♦ Loc.adv. După voință sau după voința cuiva = conform cu dorințele, cu trebuințele sau cu necesitățile cuiva; pe placul sau pe gustul cuiva; la libera alegere a cuiva. Femeia nu-și poate retrage, după voință, partea de suflet pe care a adus-o în contopirea iubirii (VIANU). 6 (mai ales precedat de prep. „împotriva”, „fără”, „cu”) Consimțămînt, permisiune, acord. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii (REBR.). • pl. -e. / voi³ + -ință.

VOINȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune. 3. Intenție, scop, țel, țintă. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi² + suf. -ință.

VOINȚĂ, (rar) voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unui scop; vrere. Își încordă încă o dată toată voința. DUMITRIU, N. 130. Voința-nvinge tot: de-o ai în tine, Tu nu te temi de rău, de greu nu-ți pasă. COȘBUC, P. II 304. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă, Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. Voința lui Miron birui și domnul rămase pe loc. BĂLCESCU, O. I 186. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărire. Nu las eu să se treacă așa de ușor peste voința mea. DUMITRIU, N. 133. Vîrîți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele. DELAVRANCEA, A. 150. Cît bine mi-ai făcut cu două cuvinte... și de la voința matale atîrnă ca să-mi dai și inimă. ALECSANDRI, T. I 68. Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal și că printr-înșii va face cunoscut lui Mihai-vodă voința sa. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Loc. prep. (învechit) În voința = în puterea. Se întîmpla asemenea că țăranii erau în voința stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 141. 3. Intenție, scop. Pedantismul este voința de a statornici prin logică gramaticală... tîlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă. RUSSO, O. 68. Ne învinovăți pentru într-adins voință de faptă rea și viclenie asupra cinstii sale. GORJAN, H. IV 186. 4. Dorință, poftă. I se împlini și astă voință. ISPIRESCU, L. 31. Voințele ți se realizează după gîndirea ta. EMINESCU, N. 54. Te rog, fă ș-a mea voință Nu ieși seara-n uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. ◊ Voința cea (mai) de pe urmă (sau ultimele voințe) = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Să se ducă ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului nostru. CREANGĂ, P. 184. 5. Învoire, consimțămînt, permisiune. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii. REBREANU, R. II 226. Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință Nu poți ca să intri cu a mea voință. BOLINTINEANU, O. 34.- Variantă: (rar) vroință (ANGHEL, PR. 58, ALECSANDRI, P. P. 324) s. f.

VOINȚĂ ~e f. 1) Capacitate de a-și concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voie. A avea ~. Lipsă de ~. 2) Îndrăzneală în acțiuni; hotărâre; fermitate; decizie. 3) Intenție premeditată. 4) Senzație de satisfacere a gustului; voie; plăcere; plac; poftă; chef. A îndeplini ~a cuiva. ◊ ~a cea de pe urmă (sau ultima ~) dorința unei persoane care se află pe patul de moarte. Rea-~ atitudine răuvoitoare. [G.-D. voinței] /a voi + suf. ~ință

voință f. 1. puterea sufletului prin care se voiește; 2. act al voinței, ordin: a rezista voinței cuiva; 3. tărie sufletească, ardoare în ceeace întreprinde: acest om are multă voință. [Derivat din voie].

voínță f., pl. e (d. a voi). Facultatea de a voi: mișcările reflexe nu atîrnă de voință. Energie, tăria de a voi, de a rezista: acest om are multă voință, om de (saŭ cu) voință. Bună voință saŭ bunăvoință, dispozițiune favorabilă față de cineva orĭ de ceva. Rea voință, voință rea contra cuĭva saŭ contra uneĭ acțiunĭ, viclenie.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite utilizări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele, care aduce nenorocire; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat, vinovat”.

vroință sf vz voință

REA-VOINȚĂ s. f. Lipsă de bunăvoință, atitudine ostilă. V. dușmănie, răutate. Reaua-voință de care dădeau dovadă funcționarii episcopali față de profesori. IORGA, L. II 203.

VROINȚĂ s. f. v. voință.

reavoință f. voință rea.

*rea-voínță f. (rea d. răŭ și voință, după fr. mauvaise volonté). Voință rea contra: acest elev nu învață din rea-voință. – Maĭ bine rea voință, că se declină: reaŭa voință, a releĭ voințe ș.a.

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință s. f., g.-d. art. voinței; pl. voințe

voință, gen. voinței

voință, -țe.

rău¹ adj. m., pl. răi; f. rea, pl. rele

rău² s. n., art. răul; pl. rele

rea-voință (lipsă de bunăvoință) (desp. rea-) s. f., art. reaua-voință, g.-d. art. relei-voințe

rea-voință (rea-) s. f., art. reaua-voință (dar: reaua sa voință), g.-d. art. relei-voințe

rea-voință s. f., art. reaua-voință, g.-d. art. relei-voințe

rea-voință, gen. relei-voințe

HOC VOLO, SIC IUBEO; SIT PRO RATIONE VOLUNTAS (lat.) asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223. Expresie a unei încăpățânări arbitrare.

VOINȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. v. putere. 3. decizie, hotărâre, vrere. (Prin ~ părților.) 4. v. poftă.

VOINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. putere, voie. (Cu de la sine ~.) 3. decizie, hotărîre. (Prin ~ părților.) 4. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.)

Hoc volo, sic iubeo! (lat. „Asta vreau, așa poruncesc!”) – E începutul versului 223 din satiraa VI-a a lui Iuvenal. El pune aceste cuvinte în gura unei femei care spune în continuare: „sit pro ratione voluntas” (voința mea ține loc de orice altă rațiune). E vorba de o femeie dictatoare care nu vrea să știe de nimeni și de nimic în afară de bunul ei plac. De aceea expresia servește pentru a exprima o voință arbitrară. LIT.

Sit pro ratione voluntas (lat. „Voința mea ține locul rațiunii”) – Iuvenal, Satira VI (223). Vezi: Hoc volo, sie iubeo… LIT.