VIOLA, violez, vb. I. Tranz. 1. A nesocoti, a nu respecta, a încălca un angajament, o lege, o convenție, o dispoziție. 2. A intra undeva prin violență, a pătrunde cu forța, a deschide prin abuz ♦ A pângări, a profana. 3. A săvârși un viol. [Pr.: vi-o-la] – Din fr. violer, lat. violare.

viola vt [At: LAURIAN, F. 201/26 / P: vi-o~ / Pzi: ~lez, (îvr) viol, 3 vioală / E: lat violare, fr violer] 1 A încălca o lege, un angajament, o convenție, un drept etc. 2 A acționa prin forță, încălcând legalitatea, pentru a pătrunde undeva. 3 A deschide ceva prin abuz sau cu intenții frauduloase. 5 A trata ceva considerat intangibil sau sacru fără respectul cuvenit Si: a pângări¹, a profana. 6 A comite un viol (1) Si: a batjocori (3), a silui, (rar) a violenta (4), (înv) a ruguci², (reg) a căzni¹ (3).

viola vb. I. tr. 1 (compl. indică legi, convenții, drepturi etc.) A călca, a nesocoti, a nu respecta. Tratatul a fost violat. 2 (jur.; compl. indică proprietăți) A intra undeva prin violență, a pătrunde cu forța; a deschide prin abuz sau cu intenții frauduloase. ♦ Ext. A trata cu dispreț, fără respectul cuvenit ceva considerat intangibil sau sacru; a profana. Soldații au violat biserica. 3 A comite un viol; a silui, a necinsti (o femeie); a pîngări. 4 Fig. A viola conștiința = a impune prin forță unele idei. • sil. vi-o-, prez.ind. -ez. /<fr. violer, lat. violare.

VIOLA, violez, vb.I. Tranz. 1. (Cuprivire la legi, porunci, angajamente, dispoziții, drepturi etc.) A nesocoti, a nu respecta, a călca, a încălca. Au violat constituția! se aprindea oratorul de la tribună. PAS, E. I 280. Turcia... viola toate tractatele... noastre. NEGRUZZI, S. I 331. 2. A intra undeva prin violență, a pătrunde cu forța; a deschide prin abuz. A viola domiciliul cuiva. A viola spațiul aerian al unui stat. A viola secretul corespondenței. ♦ A pîngări, a profana. A viola un mormînt. 3. A necinsti o femeie, făcînd uz de forță; a comite un viol.

VIOLA vb. I. tr. 1. A nu respecta, a călca o lege, o dispoziție. 2. (Jur.) A intra, a pătrunde (undeva) cu forța; a forța. ♦ A profana. 3. A silui, a necinsti (o fată, o femeie). [Pron. vi-o-. / cf. fr. violer, lat. violare].

VIOLA vb. tr. 1. a încălca, a nesocoti o lege, un angajament, un drept. 2. (jur.) a pătrunde cu forța; a deschide prin abuz. 3. a silui, a necinsti (o fată, o femeie). ◊ a profana. 4. (fig.) a ~ conștiința = a impune prin forță unele idei. (< fr. violer, lat. violare)

A VIOLA ~ez tranz. 1) (legi, angajamente, dispoziții) A nesocoti, comițând o abatere; a încălca. 2) (obiecte bine închise) A deschide cu forța; a forța. 3) (lucruri sau ființe considerate sacre) A supune unui sacrilegiu; a pângări; a profana. 4) (persoane de sex feminin) A supune unui viol; a necinsti; a silui; a batjocori. [Sil. vi-o-] /<fr. violer, lat. lat. violare

violà v. 1. a întrebuința violența; 2. a lucra contra, a înfrânge: a viola o lege; 3. a călca: a viola un jurământ, a viola un domiciliu.

VIOLĂ¹, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde și arcuș mai mare decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

VIOLĂ², viole, s. f. (Bot.) 1. Toporaș. 2. Compus: violă-de-noapte (sau -de-primăvară) = nopticoasă. [Pr.: vi-o-] – Din lat. viola.

vioală² sf vz violă¹

viol² sn vz violă¹

violă² sf [At: FILIMON, O. I, 197 / P: vi-o~ / Pl: ~le / E: it viola, fr viole] 1 Instrument muzical cu coarde și arcuș, mai mare decât vioara³ (1), acordat cu o cvintă mai jos decât aceasta și având sunetele mai grave Si: alto (6). 2 (Pm) Persoană care cântă cu măiestrie la violă² (1). 3 (Pm) Persoană care are profesiunea de a cânta la violă² (1). 4 Vechi instrument muzical cu coarde și arcuș, adecvat muzicii polifonice, din care provin instrumentele cu coarde moderne. 5 (Lpl) Nume generic dat, în epoca modernă, instrumentelor cu coarde și arcuș.

violă¹ sf [At: (a. 1801) IORGA, S. D. VIII, 86 / P: vi-o~ / V: (îrg) ~oală, (reg) fi~, (îvr) viol sn / Pl: ~le / E: lat viola] 1 (Șîc, înv, ~-mirositoare) Toporaș (Viola odorata). 2 (Șîc, reg, ~-galbenă, ~oală-de-iarnă) Vioară² (2) (Cheiranthus cheiri). 3 (Șîc, reg, ~oală-albă, ~oală-bătucită, ~oală-bătută, vioală-roșie) Vioară² (3) (Matthiola incana). 4 (Îc) ~-de-noapte (sau -de-primăvară) Vioară² (4) (Hesperis matronalis).

violă² s.f. (bot.) 1 Plantă erbacee, cu tulpina ramificată de la bază și cu florile mari de diferite culori, așezate cîte una pe o codiță; violetă, viorea, toporaș (Viola). 2 Compus: violă-de-noapte (sau -de-primăvară) = nopticoasă (Hesperis matronalis). • sil. vi-o-. pl. -e. /<lat. viŏla, -ae.

violă¹ s.f. Instrument muzical cu coarde și cu arcuș (din sec. 16-18), mai mare decît vioara și arînd sunete mai grave decît aceasta, specific muzicii polifonice, din care s-au născut instrumentele moderne cu coarde. • sil. vi-o. pl. -e. /<it. viola, fr. viole.

VIOLĂ¹, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o cvintă mai jos decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

VIOLĂ², viole, s. f. (Bot.) 1. Toporaș. 2. Compus: violă-de-noapte (sau -de-primăvară) = nopticoasă. [Pr.: vi-o-] – Din lat. viola.

VIOLĂ², viole, s. f. (Bot.) 1. Viorea, toporaș. 2. Compus: violă-de-noapte (sau -de-primăvară) = nopticoasă.

VIOLĂ¹, viole, s. f. 1. Instrument muzical asemănător cu vioara, dar mai mare decît aceasta și acordat cu o cvintă mai jos, avînd sunete mai grave. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la violă (1). Puteam s-o organizez, că... ce-mi trebuie? Opt viori... o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303.

VIOLĂ¹ s.f. Instrument muzical cu coarde și arcuș, ceva mai mare decît vioara și avînd un timbru mai grav. [Pron. vi-o-. / < fr. viole, it. viola < prov. viola].

VIOLĂ² s.f. Plantă erbacee cu tulpina ramificată de la bază și cu flori mari de diferite culori, așezate cîte una pe o codiță; (pop.) viorea, toporaș. [Pron. vi-o-. / < lat. viola]

VIOLĂ² s. f. plantă erbacee cu tulpina ramificată de la bază și cu flori mari de diferite culori, câte una pe o codiță; violetă, viorea, toporaș. (< lat. viola)

VIOLĂ¹ s. f. 1. familie de instrumente cu coarde și arcuș, din sec. XV-XVII, în muzica polifonică, la baza instrumentelor cu coarde moderne. 2. instrument cu coarde și arcuș puțin mai mare decât violina; alto (3). (< it. viola, fr. viole)

VIOLĂ² ~e f. v. VIOREA /<ung. viola

VIOLĂ¹ ~e f. Instrument muzical asemănător cu vioara, având dimensiuni mai mari și sunete mai grave; alto. /<it. viola, fr. viole

VIOLĂ s. f. (Ban.) Violetă, viorea, toporaș. Violĕ. Viola. AC, 378 (cf. Viorĕ. Viola. AC, 378). Etimologie: magh. viola (< lat. viola).

*viólă f., pl. e (fr. viole. V. vioară 1). Un fel de vioară (numită și bracĭ) ceva maĭ mare de cît cea obișnuită (odinioară avea pînă la 11 coarde, ĭar azĭ are 4).

*violéz v. tr. (lat. víolo, -áre; fr. violer). Siluĭesc, stric, deschid cu violență (cu forța): a viola o scrisoare, o ladă, un sechestru. Fig. Calc, înfrîng: a viola legea. Silesc (constrîng): a viola conștiințele.

viola (a ~) (desp. vi-o-) vb., ind. prez. 1 sg. violez, 3 violează; conj. prez. 1 sg. să violez, 3 să violeze

viola (a ~) (vi-o-) vb., ind. prez. 3 violează

viola vb. (sil. vi-o-), ind. prez. 1 sg. violez, 3 sg. și pl. violează

violă (desp. vi-o-) s. f., g.-d. art. violei; pl. viole

violă-de-noapte (plantă) (desp. vi-o-) s. f., g.-d. art. violei-de-noapte; pl. viole-de-noapte

violă (vi-o-) s. f., g.-d. art. violei; pl. viole

!violă-de-noapte (plantă) (vi-o-) s. f., g.-d. art. violei-de-noapte; pl. viole-de-noapte

violă (instrument, plantă) s. f. (sil. vi-o-), g.-d. art. violei; pl. viole

violă-de-noapte (bot.) s. f.

VIOLA vb. 1. a batjocori, a necinsti, a silui, (Transilv.) a căzni, (înv.) a rușina, a sili, a spurca, (fig.) a pângări. (A ~ o femeie.) 2. a forța, a sparge, a strica, (înv.) a silnici. (A ~ încuietoarea ușii.) 3. v. profana. 4. v. contraveni.

VIOLA vb. 1. a batjocori, a necinsti, a silui, (Transilv.) a căzni, (înv.) a rușina, a sili, a spurca, (fig.) a pîngări. (A ~ o femeie.) 2. a forța, a sparge, a strica, (înv.) a silnici. (A ~ încuietoarea ușii.) 3. a batjocori, a necinsti, a pîngări, a profana, a spurca, (înv. și pop.) a prihăni. (A ~ un loc considerat sfînt.) 4. a se abate, a călca, a contraveni, a încălca, a nesocoti, (înv.) a păși, a sparge, a stropși, a știrbi. (A ~ legea.)

VIOLĂ s. v. toporaș, violetă, viorea.

VIOLĂ s. (MUZ.) alto.

VIOLĂ-DE-NOAPTE s. v. nopticoasă.

VIOLĂ-DE-PRIMĂVARĂ s. v. nopticoasă.

violă s. v. TOPORAȘ. VIOLETĂ. VIOREA.

VIOLĂ s. (MUZ.) alto.

violă-de-noapte s. v. NOPTICICĂ.

violă-de-primăvară s. v. NOPTICOASĂ.

english violet (cuv. engl.) v. viola d’amore.

viola bas v. viole.

viola bastarda (cuv. it.; fr. basse de viole d’amour; germ. Bastardviole), instr. din familia violelor din sec. 16-17, de dimensiuni intermediare între tipul tenor și bas (V. viole (1)). Acordajul celor 6 coarde (Do-sol-mi-la-re¹ sau La¹-Mi-La-mi-la-re¹) era foarte adecvat pentru executarea acordurilor*. Partida (2) a fost notată prin tabulatură*. Sin. engl.: lyro-viol, lyra-viol sau viollyra.

viola contrabasso (it.; fr. contrebasse de viole; germ. Violone; engl. double bass viol), reprezentantul basului (1, 2) profund în familia violelor*. Acordajul (1) ei notat corespundea cu cel al instr. viola da gamba*, însă suna cu o octavă* mai jos.

viola d’amore (cuv. it.; fr. viole d’amour; germ. Liebesgeige; english violet), instr. de mărimea violei*, foarte popular în sec. 17. Peste tastieră* erau întinse 6-7 coarde (acordate (1) re-la-re¹-fa¹-la¹-re²) iar pe partea inferioară a acesteia se găsesc și tipuri de dimensiuni mai mici, denumite pochette d’amour (fr.) cu 4+5 coarde. Instr. solistic, apreciat pentru sunetul său cald și amplu, a fost utilizat nu numai de compozitorii epocii (J.S. Bach, A. Ariosti, Vivaldi, Telemann etc.) dar și de maeștri din sec. 19-20 (Meyerbeer, Hughenoții; Erkel, Bánk Bán; Puccini, Madama Butterfly; Prokofiev, Romeo și Julieta etc.).

viola da braccio (cuv. it. „de braț”) 1. Denumirea violelor în ev. med. care au fost acționate fiind ținute în braț, în poziție orizontală spre deosebire de viola da gamba „de picior”. 2. Tip de viola (v. viole) cu dimensiuni între fidula (2) și violină*. Coardele, în număr de patru, erau acordate (1) în cvinte*.

viola da gamba (abrev. gamba) (cuv. it. „violă de picior”; fr. basse de viole; germ. Kneigeige, Gambe; engl. knee viol), instrument cu coarde și cu arcuș din sec. 16-17, cu corpul care se subțiază înspre partea superioară, având spatele plat, eclise* înalte, orificii în forma literelor C sau f. Călușul* plat facilita execuția acordurilor*. Instr., în poziția verticală, era ținut între genunchii instrumentistului. Acordajul (1) era general: Re-Sol-do-mi-la-re. Instr., utilizat în muzica barocului* (J.S. Bach, G.F. Händel, G. Tartini etc.), a cedat în sec. 18 locul violoncelului*.

viola da orba v. chironda.

viola da spalla (cuv. it. „violă de spate”), tip de violă tenor (v. viole) atârnată în timpul execuției de umerii instrumentistului.

viola di bardone (și ~ di bordone) v. bariton (II, 2).

viola pomposa (cuv. it. „violă superbă”), instrument din familia violelor* din sec. 18, de dimensiuni intermediare între cea a violei* actuale și a violoncelului*, avea cinci coarde acordate (1) Do-Sol-re-la-mi¹.

violă (it. viola; fr. alto; germ. Bratsche, Altgeige), instrument cu coarde și arcuș*, puțin mai mare decât violina*, care alături de aceasta face parte din compartimentul instrumentelor cu coarde din orchestra* simfonică. Ca și vl., v. se ține sub bărbie, susținută cu mâna stângă, arcușul fiind mânuit cu dreapta. Tehnica utilizată, digitația* și pozițiile (2) sunt asemănătoare acelora ale vl., distanțele între sunete fiind ceva mai mari. Prin mărime, timbru* și ambitus (1), v. deține locul dintre vl. și violoncel*. Alcătuirea v. este identică cu vl., deosebirile constând în dimensiuni (lungimea totală a v. este de 400 mm, lățimea în partea de sus de 185 mm, lățimea în partea de jos de 238 mm), și în acordajul (1) celor 4 corzi. Corzile v. sunt: coarda 1 – la₁, coarda 2 – re₁, coarda 3 – sol, coarda 4 – do. Arcușul v. este asemănător arcușului vl., având alte dimensiuni lungimea totală de 72-75 cm, iar greutatea de 63-65 gr. V. se notează în cheia* do pe linia a treia a portativului* (cheia* de alto), întinderea sonoră fiind de la Do-mi₃. Pentru notarea registrului (1) acut se folosește și cheia sol. V. poate fi considerată la fel de veche ca și vl., având aceeași strămoși și aceeași evoluție, pornind din grupul violelor* vechi. Viola de braccio (2) este considerată strămoșul direct al v. moderne. V. este un instr. melodic, dar, având un timbru estompat, mai puțin strălucitor decât al vl. și un registru mai grav, deține rolul secund în orch. Este folosită în orch. simf., în orch. de cameră și obligat* în cvartetele (1) de coarde. În literatura clasică, v. apare și ca instr. solist (Simf. concertantă pentru vl., v. și orch. de W.A. Mozart). În sec. 19, v. reține mai rar atenția compozitorilor (Berlioz, Harold în Italia), revenind abia spre sfârșitul sec. (R. Strauss, Don Quijote). Datorită dezvoltării tehnicii instr. moderne, astăzi tind să ajungă pe același plan cu vl. în lucrări semnate de Bartók, E. Bloch, P. Hindemith (Muzică de concert pentru v. și orch. mare de cameră), Șostakovski. În muzica românească, pentru v. și pian Enescu a compus un Konzertstück și i-a acordat momente solistice în Rapsodiile române; totodată în literatura concertantă, întâlnim concerte pentru v. și orch. semnate de Wilhelm G. Berger, Eugen Cuteanu, Diamandi Gheciu, Myriam Marbe. Abrev. în partituri: vla.

violă discant v. viole (1).

violă sopran v. viole (1).

violă tenor v. viole (1).

violă, viole, s.f. – (bot.) Viorea, toporaș; viorea albă, micșunea (Viola alba); viorea sălbatică (Viola canina): „Fost-am violă-n pahar, / M-o sădit badea în deal” (Calendar, 1980: 83). Apare frecvent în bocete. – Din lat. viola „viorea” (DEX, MDA).

violă, viole, s.f. – (bot.) Viorea, toporaș; viorea albă, micșunea (Viola alba); viorea sălbatică (Viola canina): „Fost-am violă-n pahar, / M-o sădit badea în deal” (Calendar 1980: 83). Apare frecvent în bocete. – Lat. viola.

VIOLA L., PANSELE, VIOLETE, TOPORAȘI, VIORELE, fam. Violaceae. Gen originar din Africa, America, Asia, Australia, Europa, Noua Zeelandă, peste 150 specii, anuale, bienale sau perene, erbacee sau semilemnoase. Frunze alterne sau radicale, lung-pețiolate, ovate sau cordiforme, cu stipele. Flori solitare, rar cîte 2, în axa frunzei, 5 sepale, un apendice la bază, 5 petale, cea dedesubt mai mare decît celelalte purtînd un pinten, 5 stamine. Fruct, capsulă.

Viola alba Besser. Specie care înflorește primăvara. Flori albe sau violete, parfumate. Pedunculi cu 2 frunze. Fruct, capsulă globuloasă, pubescentă. Frunze persistente, ascuțit-cordiforme, pubescente. Stoloni lungi fără rădăcini.

Viola biflora L. Specie care înflorește vara. Flori galbene, mici, pendente, 5 sepale liniare, ascuțite, 5 petale invers-ovate, petala inferioară cu striațiuni maro-închis. Frunze lat-reniforme, rotunjite, crenat-serate, pețiolate și cu stipele ovate sau lanceolate, întregi. Plantă erbacee, perenă, mică, tulpina deseori cu 2 frunze și cu 1-2 flori, rizom lung, tîrîtor.

Viola canina L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori violete-închis sau deschis, cu pinten alb sau galben, nemirositoare, 5 sepale persistente, ovat-lanceolate, ascuțite, 5 petale, 2 îndreptate în sus, 3 în jos, cea inferioară continuîndu-se în pinten, 5 stamine. Frunzele radicale lipsesc, cele caulinare lat-ovate, lung-pețiolate, pieloase, acute sau obtuze, glabre, cu stipele îngust-lanceolate, dentate sau franjurate. Capsulă obtuză. Plantă slab-pubescentă sau glabră, tulpină foliată.

Viola cornuta L. Specie care înflorește vara. Flori violete, lungi pînă la 4 cm, dispuse terminal, pe un peduncul așezat la subsuoara frunzelor, lung pînă la 12 cm, glabru. Frunze oblong-ovate, dentate pe margine, glabre, cu pețioli scurți, cu 2 stipele adînc-crestate. Plantă perenă.

Viola gracilis Sibth. et Smith. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori violete sau galbene. Pinten de cîteva ori mai lung decît apendicele caliciului. Frunze rotund-ovate, dentate, însoțite de stipele, penate pînă la bază, cu segmente liniare, cel mijlociu mai mare. Peduncul scurt, slab-pubescent.

Viola hirta L. Specie care înflorește primăvara. Flori albastre-deschis, violete, la bază albe sau roz. Pinten drept, subțire, cu vîrf curbat. Fructe, capsule sferice, pubescente. Toate frunzele sînt radicale, ovat-triunghiulare, cu baza cordiformă, crenat-serate, verzi-pal, pubescente, pețiolate, stipele lanceolat, pedunculi lungi, în partea din mijloc cu 2 frunze. Plantă mică, erbacee, perenă, fără stoloni.

Viola odorata L. Specie care înflorește primăvara. Flori purpurii-violete-închis, solitare, pendente cu pedunculi lungi, parfumate. Frunze verzi-închis, lat-ovate sau rotunde, reniforme, cu baza cordată, inegal-crenate, cu pețioli lungi, pubescente, cu stipele fimbriate, scurt-așezate în partea de mijloc a tulpinii. Plantă erbacee, 15-20 cm înălțime, cu stoloni, repentă, perenă.

Viola silvatica Fries (syn. V. silvestris Lam.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori violete-deschis, la bază albe, cu striuri violete-închis. Frunze lat-ovate, scurt-acute, pețiolate, cu stipele liniar-lanceolate, dentate. Plantă erbacee, perenă, tulpină glabră, pe sol și ascendentă.

Viola tricolor L. Specie care înflorește primăvara-toamna. Flori mici, solitare, pedunculi lungi, la subsuoara frunzelor, pendente, caliciul cu 5 sepale în formă de lance, de 2 ori mai mic decît corola, compusă din 5 petale, din care 2 situate în partea de sus, violacee, 1 în partea de jos, galbenă și 2 în părți, albe-gălbui, mai rar galbene sau violete, pinten drept, violet. Peduncul fără frunze. Frunze ovate, slab-crenate, cu stipele adînc-penate. Plantă erbacee, anuală, bienală sau vivace, tulpină ascendentă sau erectă, de jos ramificată, glabră, verde-deschis, pînă la 30 cm înălțime.

Viola x wittrockiana Gams (syn. V. tricolor hort.; V. tricolor var. maxima hort.), « Pansea ». Hibrid obținut prin încrucișarea speciilor: V. altaica Ker-Gawl., V. tricolor L. și V. lutea Huds. înflorește în mart.-oct., primăvara-toamna. Flori așezate la subsuoara frunzelor, terminal, pe pedunculi lungi și drepți, petalele pot fi unicolore, bicolore, panaște, striate sau cu macule mari, mai închise decît fondul. Plantă bienală cu tulpină ramificată de jos, terminată printr-o floare, pînă la 0,30 m înălțime, garnisită cu frunze denticulate, cele superioare oblong-lanceolate, cele inferioare de la ovat- rotunde la cordiforme, prevăzute cu 2 stipele mari, foliacee, penat-fidate.