VIOARĂ³, viori, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu patru coarde întinse peste ea, care vibrează prin frecare cu arcușul sau prin ciupire; violină, scripcă. [Pr.: vi-oa-. Pl. și: vioare] – Cf. it. viola.

VIOARĂ¹, vioare, adj. (Pop.; despre ape curgătoare) Limpede, cristalin, clar. ◊ (Substantivat) Limpede (sau curat) vioară sau ca (sau cum e) vioara = foarte limpede, ca lacrima. [Pr.: vi-oa-] – Probabil lat. *vivula (< vivus).

vioară³ sf [At: TELEMAH I, 71^r/13 / P: vi-oa~ / Pl: ~ori, (înv) ~re / G-D: art.: ~orii, (înv) ~rei, ~orei / E: ns cf it viola] 1 Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe una dintre fețe patru coarde care vibrează când sunt atinse cu arcușul sau când sunt ciupite Si: violină¹ (1), (reg) ceteră (2), diblă¹ (1), scripcă¹, (îvr) violiță, (frî) violon¹ (1), (grî; rar) violi. 2 (Pex) (Parte de) melodie interpretată la vioară³ (1). 3-4 (Pm) Violonist (1-2). 5 (Îs) ~ra (sau ~) întâi (ori primă) Primul violonist al unei orchestre care îl poate înlocui pe dirijor Si: concertmaistru (1). 6 Arta de violonist. 7 (Pex) Meseria de violonist. 8 Studiul artei interpretative la vioară³ (1). 9 (Mrn) Mufă (cu doi scripeți) a cărei carcasă are forma unei viori³ (1).

vioară² sf [At: LB / P: vi-oa~ / Pl: ~ori / E: ml viola] (Reg) 1 (Șîc ~- neagră) Toporaș (Viola odorata). 2 (Șîc ~-galbenă, ~-roșie) Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina simplă sau ramificată, cu frunzele mici, rotunde-ovale, crestate, de culoare verde-deschis, acoperite cu peri, cu flori plăcut mirositoare, galbene-aurii, bătând uneori în brun Si: micsandră, micșunea, violă¹ (2), (reg) foaltină, levcoaie-galbenă, viorea-galbenă (Cheiranthus cheiri). 3 (Șîs ~-roșie) Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina simplă sau ramificată, cu frunzele acoperite cu peri cenușii și cu florile plăcut mirositoare, roșii sau albe Si: micsandră, micșunea, violă¹ (3), viorea-roșie, viorea-galbenă, viorea-de-ferești, (reg) foaltină, garoafă, șiboi (Matthiola incana). 4 (Îc) ~-de-noapte Plantă erbacee din familia cruciferelor cu frunzele oval-lanceolate, ascuțite și dințate, cu florile purpurii sau violete, plăcut mirositoare, cultivată ca plantă meliferă sau pentru mirosul puternic pe care îl răspândește seara Si: micșunea, mirodenie, nopticoasă, floarea-nopții, violă-de-noapte, violă-de-primăvară, viorea-de-noapte, (reg) șibiog (Hesperis matronalis). 5 (Îac) Plantă erbacee din familia cruciferelor cu florile galbene-verzui, plăcut mirositoare, care crește la marginea pădurilor Si: mirodenie, floarea-nopții (Hesperis tristis).

vioară¹ [At: BUDAI DELEANU, Ț. 185 / P: vi-oa~ / V: (reg) ~ală ~re / Pl: ~re / E: pbl ml *vivula (<vivus)] 1 a (Pop; d. apă) Limpede. 2 sf (Pop; d. apă; îla) Limpede ~ sau limpede ca (ori cum e) ~ra, ca ~ra, (limpede) ca (și) ~, curată ca ~ra Foarte limpede.

vioară³ s.f. (muz.) 1 Instrument muzical, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, avînd întinse pe una dintre fețe patru coarde care vibrează cînd sînt atinse cu arcușul sau cînd sînt ciupite; violină, scripcă. ♦ Ext. Parte de melodie sau melodie interpretată la vioară. De departe se auzea o vioară. ♦ Meton. Persoană care cîntă (cu măiestrie) la acest instrument, care are profesiunea de cîntăreț la acest instrument; violonist. În orchestră mai avea nevoie de două viori. ◊ Vioara întîi (sau primă) = a) primul violonist al unei orchestre simfonice, de cameră etc., care îl poate înlocui pe dirijor; concertmaistru; b) fig. persoană, acțiune, fapt etc. de mare importanță. Este vioara întîi în colectivul de redactori ai ziarului. 2 Arta sau meseria de violonist. Dacă e violonist, intelectualul să-și reia vioara (CĂL.). ♦ Studiul artei interpretative la vioară. • sil. vi-oa-. pl. viori, -e. /cf. it. viola.

vioară² s.f. (bot.; reg.) 1 Toporaș (Viola odorata). 2 Compus: vioară-roșie = micsandră (Cheiranthus cheiri). • sil. vi-oa-. pl. -e. /lat. viŏla.

vioară¹ adj. (pop.; despre ape curgătoare) Care este limpede, cristalin, clar. ◊ (subst.) Limpede (sau curat) vioară sau ca (cum e) vioara = foarte limpede, ca lacrima. • sil. vi-oa-. pl. -e. /probabil lat. *vīvula < vīvus, -a, -um.

VIOARĂ¹, vioare, adj. (Pop.; despre ape curgătoare) Limpede, cristalin, clar. ◊ (Substantivat) Limpede (sau curat) vioară sau ca (sau cum e) vioara = foarte limpede, ca lacrima. [Pr.: -vi-oa-] – Probabil lat. *vivula (< vivus).

VIOARĂ³, viori, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe una din fețe patru coarde, care vibrează când sunt atinse cu arcușul sau când sunt ciupite; violină, scripcă. [Pr. vi-oa- – Pl. și: vioare] – Cf. it. viola.

VIOARĂ³, vioare, s. f. (Regional) 1. Viorea, toporaș. 2. Compus: vioară-roșie = micsandră.

VIOARĂ², viori, s. f. 1. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, avînd întinse pe una din fețe patru coarde, care vibrează cînd sînt atinse cu arcușul; violină. Bătrînul înstrună cobza. Coardele viorilor se deșteptară grăbit. SADOVEANU, E. 170. Ești ca vioara, singură ce cîntă Iubirea toată pe un fir de păr. ARGHEZI, V. 51. Se auzeau de-afară tropotele jucătorilor, scîrțîitul viorilor și glasul lui Pantelimon. REBREANU, R. I 134. Auzi niște... lăutari trăgînd din viori. ISPIRESCU, E. 109. ◊ (Poetic) Sînt în apele lui viori limpezi și nostalgice violoncele, sînt flaute optimiste și îndelung melodioase harfe. BOGZA, C. O. 163. ◊ Fig. Tot sufletul mi-este-o vioară Ce plînge duios. MACEDONSKI, O. I 189. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la vioară (1); violonist, viorist. Are orchestră? – N-are, dar puteam s-o organizez, că la urma urmelor ce-mi trebuie? Opt viori, două violoncele, o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303. Îl chema Mezzano – vioară primă în orchestra Filarmonicei. ARDELEANU, D. 16. 3. (Mar.) Muflă de lemn cu doi scripeți, a cărei carcasă are forma unei viori (1). – Pl. și: vioare (ARDELEANU, D. 289, GANE, N. III 193, EMINESCU, O. I 85).

VIOARĂ¹ adj. f. (Popular, despre ape curgătoare) Limpede, cristalin. Dunăre, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Să te pun în călimară, Să te scriu pe-o hîrtioară, S-o trimet la maica-n țară. MAT. FOLK. 376. Prutule, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Să-mi cernesc cu ea catrința Ca să-mi jelesc pre bădița. MARIAN, NU. 245. Prutule, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Spuma ta o mesișoară, Stuhul tău o penișoară, Ca să scriu o hîrtioară. ȘEZ. I 47. ♦ (Substantivat, în expr.) Limpede (sau curat) vioară sau ca (sau cum e) vioara = foarte limpede, limpede ca lacrima. Apa curgea pe de o sută de părți, limpede ca vioara. ISPIRESCU, L. 244.

VIOARĂ¹ viori f. Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse patru coarde, care produc sunete când se trece peste ele cu arcușul (sau când sunt ciupite); violină. Concert pentru ~. [G.-D. viorii; Sil. vi-oa-] /<lat. viola^[1] modificată

VIOARĂ³ ~e adj. (despre ape curgătoare) Care este foarte curată; albastră ca vioreaua; limpede; cristalină. /<lat. vivula

VIOARĂ² ~e f. pop. v. VIOREA. /<lat. viola

vioară f. instrument de muzică; compus dintr’o cutie sonoră pe care sunt întinse 4 coarde ce se pun în vibrațiune cu ajutorul unui arcuș (= it. viola).

vioară f. Tr, V. viorea. [Lat. VIOLA].

vioară f. în locuțiunea apa limpede că vioara (ISP.), curată ca cristalul. [Origină necunoscută].

1) vioáră f., pl. orĭ, rar oare (dim. d. viŭ saŭ lat. *vívula, adică „vioaĭe, care te învie, te înviorează cînd o beĭ saŭ o auzĭ”; it. sp. pg. viola, pv. viula, vfr. [d. *vivelle] vielle. V. înviorez). Munt. ș. a. Apă limpede ca vioara, apă foarte limpede și rece, care te înviorează cînd o beĭ. Scripcă, un instrument muzical cu patru coarde care se ține în mîna stîngă și din care se cîntă făcînd să scîrțîĭe coardele cu arcușu. V. violă și violoncel.

2) vioáră f., pl. e (lat. viola, it. pv. cat. sp. pg. vióla, fr. viole). Trans. Micșunea. V. viorea.

vioală¹ a vz vioară¹

vioare a vz vioară¹

vioară³ (pop.) (desp. vi-oa-) adj. f. (apă ~), pl. vioare

vioară² (plantă) (reg.) (desp. vi-oa-) s. f., g.-d. art. vioarei; pl. vioare

vioară¹ (instrument muzical) (desp. vi-oa-) s. f., g.-d. art. viorii; pl. viori

!vioară-roșie (plantă) (vi-oa-, -și-e) s. f., g.-d. art. vioarei-roșii; pl. vioare-roșii

vioară³ (instrument) (vi-oa-) s. f., g.-d. art. viorii; pl. viori

vioară² (plantă) (reg.) (vi-oa-) s. f., g.-d. art. vioarei; pl. vioare

!vioară¹ (pop.) (vi-oa-) adj. f., pl. vioare

vioară (instrument) s. f. (sil. vi-oa-), g.-d. art. viorii; pl. viori

vioară adj. f. (sil. vi-oa-)

vioară (plantă) s. f. (sil. vi-oa-), g.-d. art. vioarei; pl. vioare

vioară, viori.

vioară-roșie (plantă) (desp. vi-oa-, -și-e) s. f., g.-d. art. vioarei-roșii; pl. vioare-roșii

vioară-roșie (bot.) s. f.

VIOARĂ adj. v. clar, cristalin, curat, limpede, pur, transparent.

VIOARĂ s. v. toporaș, violetă, viorea.

VIOARĂ s. (MUZ.) scripcă, violină, (pop.) diblă, lăută, (reg.) ceteră.

vioară adj. v. CLAR. CRISTALIN. CURAT. LIMPEDE. PUR. TRANSPARENT.

vioară s. v. TOPORAȘ. VIOLETĂ. VIOREA.

VIOARĂ s. (MUZ.) scripcă, violină, (pop.) diblă, lăută, (reg.) ceteră.

VIOARĂ-ROȘIE s. v. micsandră, micșunea.

vioară-roșie s. v. MICSANDRĂ. MICȘUNEA.

vioară (-re), s. f. – Violetă (Viola odorata). – Mr., megl. vioară. Lat. vĭǒla (Pușcariu 1902; REW 9149), cf. it., prov., cat., sp., port. viola, fr. viole. – Der. viorea, s. f. (toporaș, Viola hiria); vioriu, adj. (violet); viorint, adj. (violet), în Trans., format ca florint de la flor. Este dubletul lui violetă, s. f., din fr. violette, cf. ngr. βιολέτα.

vioară (-ori), s. f. – Violină, scripcă. It. viola, dar der. nu este clară. Prezența lui r, care nu poate reprezenta decît un l lat., nu a fost explicată; motiv pentru care s-a crezut într-o der. directă din lat. *vῑvŭla (Meyer-Lübke apud Pușcariu 1903; Drăganu, Dacor., II, 623; cf. REW 9357) sau într-o creație expresivă (Giuglea, Dacor., III, 594). Der. din mag. viola (Gáldi, Dict., 169) nu este mai probabilă, nici cea din ngr. βιολί (Cihac, II, 711). Oricum, nu poate fi decît cuvînt relativ modern, ca și instrumentul pe care-l denumește; așa că sîntem siliți să presupunem că r se datorează unei analogii, probabil cu vior < viu. – Der. violonist, s. m. (violonist); viorar, s. m. (rar, violonist).

vioară v. violină.

VIOARĂ subst. (planta). 1. Vioar/ă b. (Pasc 175); -a, fiica Armencăi (17 A IV 247). 2. Vior, Vasile, băn. (An Com 118), masculin format din vioreá; Viorescu Lascăr (pers. în literatură). 3. Vioroaii, mold. (RI XI, marital, în genitiv. 4. Viorel și Viorica, dim. actuale.

VIOLON D’INGRES (fr.) vioara lui Ingres – Pictorul Ingres avea ambiția de a fi socotit, fără să fie, un mare violonist. Violon d’Ingres, pasiune puternică pentru o îndeletnicire străină vocației.

Violon d’Ingres (fr. „Vioara lui Ingres” – dar nu se citează decît în original) – Pictorul francez Ingres (sec. XVIII și XIX) cînta la vioară din perseverență și nu din vocație. Totuși, se spune că el era mai mîndru de arcușul mînuit fără strălucire, decît de penelul care l-a făcut celebru. De aici s-a născut expresia „violon d’Ingres”, care înseamnă o pasiune exagerată pentru un obiect sau pentru altă preocupare decît talentul real. Mai pe scurt: o marotă. Scriitorul islandez Halldor Laxness, într-un interviu acordat, mărturisește: ,,«Violon d’Ingres?» Un instrument muzical. Dar nu vioara. Pianul!". PLAS.