tutui¹ vtr [At: PR. DRAM. 333 / V: (îvr) ~toi / Pzi: ~esc / E: tu¹ după fr tutoyer] (Fam) 1-2 A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare) Si: (reg) a (se) tui⁵ (1-2).

tutui³ [At: PĂCALĂ, M. R. 142 / V: (reg) ~toi / Pzi: ~esc / E: fo cf tutoi¹] 1 vz (Reg) A suna din bucium. 2 vt (Trs; Mun) A scoate afară pe cineva Si: a alunga, a goni, (reg) a dudui.

tutui² [At: SCRIBAN, D. / V: (reg) ~tuni / Pzi: ~esc / E: tut² + -ui] 1-2 vtr (Reg) A (se) zăpăci. 3 vr (Olt; îf tutuni) A se prosti.

TUTUI¹, tutuiesc, vb. IV. Tranz. A spune cuiva «tu» cînd i te adresezi, a vorbi cuiva în mod familiar, ca unui prieten. Se punea la mintea voastră și-l tutuiați și-l burdușeați cu pumnii. PAS, Z. I 99. E prietin cu toți și toți îl tutuiesc. C. PETRESCU, C. V. 66. Neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mîna. REBREANU, I 131. ◊ Refl. reciproc. Nu se tutuiau, ci își ziceau «dumneata». La TDRG.

TUTUI², tutuiesc, vb. IV. Intranz. A suna din bucium; p. ext. a striga tare, a vesti ceva cu glasul ridicat. «Echipajul la posturile de sosire», tutui în siflia metalică sergentul de cart. BOGZA, A. Î. 312.

A TUTUI² tutui intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.

A TUTUI¹ ~iesc tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu

A SE TUTUI mă ~iesc intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu

tutuì V. a zice cuiva tu în vorbire.

ȚUȚUI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. [Pl. și: țuțuie] – Cf. țugui.

ȚUȚUIA, țuțui, vb. I. Refl. (Reg.) A se cocoța. [Pr.: -tu-ia] – Din țuțui.

tutoi³ v vz tutui²

tutoi² v vz tutui¹

tutuni² v vz tutui²

țurțui² sn vz țuțui¹

țuțui⁴ vtr [At: ALR I, 1 703/831 / V: ~ia / Pzi: țuțui / E: țuțu] (Olt; Mun) 1-2 A (se) da în leagăn Si: a (se) legăna, (reg) a (se) țuțula (1-2).

țuțui⁵ vi [At: BARCIANU / Pzi: ~esc / E: fo] (Reg) 1 A plescăi cu gura. 2 A săruta zgomotos.

țuțui² sn [At: ALR I, 703/107 / Pl: ~e, ~uri / E: pvb țuțui⁴] (Mun; Trs) Leagăn în care se balansează cineva Si: (reg) țițeică¹ (4), țuțuieică, țuțul (1), țuțulaică, țuțulig, țuțulină, țuțuluș.

țuțui¹ sn [At: LB / V: țurț~ sn / Pl: ~uri, ~e sn, ~ sm / E: ns cf țuț, țugui¹] 1 (Trs; Mun) Vârf de deal, de munte. 2 (Trs; Mun) Țurțan (2). 3 (Trs; Mun) Deal ascuțit și înalt. 4 (Trs; Mun) Movilă țuguiată. 5 (Mun; îe) A sta spânzurat (ca dracu) pe ~e A sta pe vârfuri. 6 (Reg) Parte ascuțită a unor obiecte (căciulă, încălțăminte etc.). 7 (Reg) Umflătură la cap Si: cucui¹ (1). 8 (Reg; îf țurțui) Negel. 9 (Reg) Moț¹ de păr Si: (reg) țuluc (1), țuțuluc (1). 10 (Reg) Coc². 11 (Reg) Moțul¹ ciocârlanului. 12 (Reg; art) Numele unui joc de copii cu arșice. corectat(ă)

țuțui⁶ v vz țuțuia¹

țuțuia² v vz țuțui⁴

țuțuia¹ [At: HELIADE, V. XXVI/5 / V: ~ui / Pzi: țuțui / E: țuțui¹] (Reg) 1 vt A da formă ascuțită Si: a ascuți (1). 2 vr A se cocoța (2).

ȚUȚUI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. – Cf. țugui.

ȚUȚUIA, țuțui, vb. I. Refl. A se cocoța. [Pr.: -țu-ia] – Din țuțui.

ȚUȚUI, țuțuiuri, s. n. (Regional) Țugui. O cascadă de piscuri și de țuțuiuri se repede spre valea Prahovei. La TDRG. Opt opintele, Două scîrțîiele Și-un țuțui după ele (Plugul). GOROVEI, C. 297.

ȚUȚUIA, țuțui, vb. I. Refl. (Regional) A se cocoța. Necăjită, se țuțuie pe coama unui zid. La TDRG.

țuțuiu n. 1. vârf, pisc; 2. moț de păr. [Ung. CSUCS].

1) tutuĭésc și -nésc v. tr. (cp. cu hututuĭ, rătutesc). Vest. Rătutesc, zăpăcesc. V. refl. Mă zăpăcesc. Adj. Tutuit și -nít: caștĭ gura, tutuitule (VR. 1911, 4, 7), tutunitule (ArhO. 1828, 158)!

2) *tutuĭésc v. tr. (după fr. tutoyer). Tratez familiar (intim) zicînd tu îld. dumneata orĭ dumneavoastră.

2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.

1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.

2) țuțúĭ și -ĭéz, V. țuguĭez.

1) țuțúĭ n., pl. e (d. țuguĭ). Țuguĭ. Nord. Aliment ĭute (stricat).

tutui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiesc, 3 sg. tutuiește, imperf. 1 tutuiam; conj. prez. 1 sg. să tutuiesc, 3 să tutuiască

tutui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiesc, imperf. 3 sg. tutuia; conj. prez. 3 să tutuiască

tutui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiesc, imperf. 3 sg. tutuia; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiască

tutui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiesc, conj. tutuiască)

!țuțui (reg.) s. n., pl. țuțuiuri

!țuțuia (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. mă țuțui, 3 se țuțuie, 1 pl. ne țuțuiem; conj. prez. 1 sg. să mă țuțui, 3 să se țuțuie; imper. 2 sg. afirm. țuțuie-te; ger. țuțuindu-mă

țuțui (reg.) s. n., pl. țuțuiuri/țuțuie

!țuțuia (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 se țuțuie/se țuțuiază, 1 pl. ne țuțuiem; conj. prez. 3 să se țuțuie/să se țuțuieze; ger. țuțuindu-se

țuțui s. n., pl. țuțuiuri/țuțuie

țuțuia vb., ind. prez. 1 sg. țuțui/țuțuiez, 1 pl. țuțuiem; conj. prez. 3 sg. și pl. țuțuie/țuțuieze; ger. țuțuind

tutuesc, tutue 3, tutuiam 1 imp.

TUTUI vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)

TUTUI vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)

ȚUȚUI s. v. țugui, țuguitură.

ȚUȚUIA vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

țuțui s. v. ȚUGUI. ȚUGUITURĂ.

țuțuia vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.

tutui¹, tutuiesc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.

tutui², tutuiesc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.

țuțui, țuțuiuri, s.n. (reg.) 1. țugui, vârf, pisc. 2. moț de păr. 3. cucui.

țuțuia, țuțui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a ascuți.

țuțui, țuțuie, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui: „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria, 2001: 59). ♦ (top.) Țuțuiul, deal (648 m) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin, 1935). ♦ (onom.) Țuțui, Țuțuianu, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. țugui (DEX, MDA).

țuțui, -e, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui. Țuțuiul, (top.) deal (648 m.) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin 1935). „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria 2001: 59). – Cf. țugui.