turbă³ sf [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~be / E: lat med turba] (Îvr; lpl) Tumult¹ (1).

turbă¹ sf [At: ALECSANDRI, ap. ȘĂINEANU, D. U. / V: (reg) ~rb sn / Pl: ~be / E: pvb turba] 1-2 (Pop) Turbare (2, 5). 3 (Reg) Epitet injurios dat unei persoane Si: (reg) turbăciune (2). 4 (Pop; dep) Câine (1). 5 (Bot; Ban; Olt) Ricin (Ricinus communis).

turbă² sf [At: ER 118^V / Pl: ~be / E: fr tourbe] Varietate de cărbune inferior, format din carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină, constituind un combustibil de calitate inferioară Si: (reg) mărăcie, (înv) turfă.

TURBĂ¹ s. f. (Popular) Turbare (1). Se auzi deodată în jurul stînii un lătrat de cîini atît de zgomotos și înverșunat, încît s-ar fi zis că a dat turba într-înșii. GANE, N. II 47. De turbă rar animal care scapă. ȘEZ. III 205. ♦ (Rar) Calificativ injurios dat unei persoane. Da ce ai tu cu munca mea?... prinse a țipa baba. – Taci, turbo! DUNĂREANU, N. 21.

TURBĂ² s. f. Varietate de cărbune de calitate inferioară, format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit drept combustibil. Ținut mai mult mlăștinos, acoperit de turbă, a fost multă vreme sterp. SAHIA, U.R.S.S. 39.

TURBĂ s.f. (Geol.) Varietate de cărbune care se formează în locuri mlăștinoase, prin carbonizarea lentă a plantelor. [< fr. tourbe, cf. lat. turba].

TURBĂ s. f. 1. cărbune ușor, cafeniu-închis, în locuri mlăștinoase, prin carbonizarea parțială a plantelor. 2. depozit organic din resturi vegetale incomplet descompuse. (< fr. tourbe)

TURBĂ ~e f. geol. Cărbune inferior de culoare cafenie-închisă sau neagră, format prin descompunerea lentă a plantelor din mlaștini și întrebuințat drept combustibil și ca îngrășământ. [G.-D. turbei] /<fr. tourbe

turbă f. 1. turbare la om; 2. boală de vite; 3. fig. furie: aceste gânduri negre ’n mine turba ’mplântă AL. [Tras din turbà].

turbă f. un fel de cărbune ce se găsește mai la suprafața pământului și e format din resturile vegetale acoperite cu nămolul apelor: turba servă de combustibil acolo unde lipsesc lemnele (= fr. tourbe).

2) *túrbă f., pl. e (fr. tourbe, d. germ. [Elveția] turbe, germ. de jos torf, germ. de sus zurf; it. túrfa). Min. Un fel de cărbune poros care plutește pe apă și care provine din mușchiĭ care din cauza mlaștinilor, n’aŭ putut putrezi bine (V. la mușchĭ). – Turba e maĭ puțin formată de cît lignitu, ĭar fibrele vegetale se disting încă întrînsa. Ĭa servește nu numaĭ ca combustibil, ci și ca îngrășămînt p. ogoare, fie prăfuită, fie amestecată cu nisip, fie prefăcută în cenușă. Fără turbă și alte straturĭ de mușchĭ, Irlanda și alte localitățĭ mlăștinoase ar fi de nelocuit p. om.

1) túrbă f., pl. e (d. a turba). Turbare. Fig. Iron. Furie: l-a apucat turba. Epitet ironic unuĭ cîne: țibă, turbă! Cp. cu javră, talan ș. a.

turb sn vz turbă¹

turba [At: CORESI, EV. 270 / Pzi: ~bez, (pop) ~rb / E: ml turbare] 1 vr (Înv) A-și pierde firea Si: a se zăpăci. 2 vr (Reg; d. oi; îe) A se ~ Ia cap A căpia (2). 3 vr (Îvr; d. ochi sau vedere) A se tulbura (7). 4 vr (Îvr; d. oameni) A se răzvrăti. 5 vi A se îmbolnăvi de turbare (2). 6-7 vti (Fig) A face pe cineva să-și iasă sau a-și ieși din minți (de ciudă, de furie, de durere, de ură etc.) Si: a (se) înfuria, a (se) mânia. 8 vi (Pfm; îe) A ~ după ceva (sau cineva) sau a ~ să... A-i plăcea ceva (sau cineva) foarte mult.

TURBA, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. Un cîine nu rămîne nebătut în sat... Totuși, mai turbează cîte unul primăvara. STANCU, D. 174. Mai ales primăvara... vietatea turbează. PAMFILE, VĂZD. 44. 2. A se mînia peste măsură; a se înfuria. Cînd auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mînie. ISPIRESCU, L. 276. Și să nu turbezi de mînie cînd cugeți că sînt guri rele, invidioși și ignoranți? CARAGIALE, O. III 211. Și cu toții crunt turba, Paloșile ridica. ALECSANDRI, P. P. 154. ◊ Tranz. fact. Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru dumnezeu! nu-l mai turba! CARAGIALE, O. III 36. Mă turbează și, zău, mă tem să nu fac vrun păcat într-o zi. ALECSANDRI, T. I 210. ◊ Refl. Fig. Înființîndu-să o furtună foarte cumplită, cu așa sălbătăciune s-au turbat marea, încît undele ei să înălța ca niște case. DRĂGHICI, R. 9. ♦ A cădea într-un acces de furie; a se lăsa cuprins de furie, a înnebuni. Să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. Cînd gîndesc... că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altăceva. CREANGĂ, P. 123. Da dați-mi pace!... Ați turbat? ALECSANDRI, T. I 299. – Prez. ind. și: turb (EMINESCU, N. 20, ȘEZ. I 126).

A TURBA ~ez intranz. 1) A se îmbolnăvi de turbare; a deveni turbat. 2) fig. fam. (despre oameni) A se înfuria grozav; a se supăra peste măsură, exteriorizându-și supărarea. /<lat. turbare

turbà v. 1. a fi atins de turbare; 2. fig. a simți o ciudă mare; 3. fam. a se înfuria peste măsură. [Lat. TURBARE].

turb și turbéz, a -á v. tr. (lat. tŭrbare, a turbura [lucrurile, apa, mintea] și intr. „a fi agitat”, d. turba, mulțime de oamenĭ: vgr. týrbe, zgomot, tumult tyrbázo și styrbázo, turbur. V. sturlubatic). Mă îmbolnăvesc de turbare: cînele a turbat. Fig. Mă înfuriĭ grozav: îmĭ vine să turbez cînd văd asemenea lucrurĭ. V. tr. Amețesc: hîrtiile astea m’aŭ turbat!

turbéz, V. turb.

turbă s. f., g.-d. art. turbei; pl. turbe

turbă (cărbune, turbare) s. f., g.-d. art. turbei pl. turbe

turba (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. turbez, 3 turbează; conj. prez. 1 sg. să turbez, 3 să turbeze

turba (a ~) vb., ind. prez. 3 turbează

turba vb. ind. prez. 1 sg. turbez, 3 sg. și pl. turbează

turbez.

turbă (-be), s. f. – Varietate de cărbune. Fr. tourbe. – Der. turbărie, s. f. (regiune cu turbă).

turba (turbez, turbat), vb. – 1. A se îmbolnăvi de rabie. – 2. A se mînia, a se înfuria, a-și ieși din fire. – Mr. turbu, turbedz, turbare, megl. anturb(ari), istr. turbu. Lat. turbāre (Pușcariu 1774; Philippide, II, 656; Densusianu, GS, II, 20; REW 8992), cf. it. turbare, prov., cat. torbar, sp. turbar, port. torvar, alb. tërboń. Der. din lat. torvus (Pascu, Elemente, 40) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 127). – Der. turbă, s. f. (rabie), popstverbal); turbăciune, s. f. (furie, mînie), cu suf. -ciune (după Candrea, din lat. turbātĭōnem); turbat, adj. (care suferă de rabie; furios, violent, sălbatic; strașnic); turbătură, s. f. (înv., rabie).

TURBĂ vb. 1. Turbat (Drăg); -ul, mold. (Sd XXI). 2. Turbul (Ard; Bih). 3. Turbulea, T., pictor ardelean, 1579, (Anuar CMI – Trans. 1929).

TURBĂ s. v. rabie, turbare.

TURBĂ s. (prin Transilv.) mărăcie, (înv.) torf. (Cărbunele numit ~.)

TURBĂ s. (prin Transilv.) mărăcie, (înv.) torf. (Cărbunele numit ~.)

turbă s. v. RABIE. TURBARE.

TURBA vb. v. înfuria, mânia.

turba vb. v. ÎNFURIA. MÎNIA.