TURA, turale, s. f. (Înv.) Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica; p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. – Din tc. tura.

tura² sf [At: SCRIBAN, D. / V: (reg) du~, ~rea / Pl: ~le / E: tc tura] (Mol) Parte de pe capetele ieșite în afară ale grinzilor de la podurile caselor.

tura¹ sf [At: (sf. sec. XVIII) ap. LET. III, 241/19 / Pl: ~le / E: tc tura] 1 (Înv) Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte sau pe monede, pentru a le autentifica. 2 (Înv) Fața monedei pe care este imprimată emblema. 3 (Îrg; pgn) Orice efigie, emblemă, monogramă sau pecete. 4 (Îrg; pgn) Semnătură. 5 (Reg) Joc de noroc la care câștigă cel ce ghicește pe care parte va cădea moneda aruncată în sus Si: rișcă¹, (îrg) tură¹ (4). 6 (Înv) Legătură care cuprinde un număr fix de obiecte (10 sau 12) de același fel. 7 (Rar; csc) Fibrele unor plante exotice din care se face o anumită calitate de ață.

TURA, turale, s. f. Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica; p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. – Din tc. tura.

TURA², turale, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Fibrele unei plante exotice din care se fabrică o anumită calitate de ață. Se numește mreajă... o rețea simplă și foarte ușoară, împletită dintr-o ață foarte subțire, făcută din tura. ANTIPA, P. 498. 2. (Învechit) Pachet cuprinzînd un număr fix de obiecte (de obicei 10 sau 12) de același fel, legate sau ambalate împreună, pentru a forma un tot. V. testea. Saftianul se face din piei de capră și de oaie, puindu-se cîte 10 la o tura sau testea. I. IONESCU, M. 739.

TURA¹, turale, s. f. (Învechit) 1. Monogramă a sultanului care se punea pe actele și pe monedele turcești; p. ext. emblemă, efigie. Am pus de a topit niște scule de aur și țoată argintăria... le-am făcut bulgări de aur și de argint și i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele și beșlici. GHICA, S. 506. De cînd n-am avut paraua, I-am uitat cum e turaua. PANN, P. V. I 17. 2. Fața monedei pe care se află efigia. Numai cît fiecare gologan are turaua și izicul (= dosul monedei) său: și de unde pînă acum căzuse gologanul tot cu turaua-n sus, se întîmplă, într-o zi, să cadă gologanul și cu izicu-n față! HOGAȘ, H. 22. ◊ Iasic (sau izic) și tura = rișcă. Diferite grupe de masalagii și pungași: unii jucau nuci; alții iasic și tura. FILIMON, C. 58.

TURA², turez, vb. I. tr. A mări turația unui motor. (< turație)

TURA-: ~-vura interj. (se folosește pentru a reda pălăvrăgeala, vorba lungă și fără rost). ◊ Ce mai ~ -vura ce mai vorbă în zadar. /Onomat.

TURA ~le f. înv. 1) Monogramă a sultanului turc, care se imprima pe documente și pe monede. 2) Imagine simbolică; emblemă. 3) Parte a unei monede, pe care este imprimată efigia. /<turc. tura

turà f. 1. monograma Sultanului pe vechile monede turcești ce circulau în țară, reprezentând, o mână deschisă cu cele cinci degete: de când n’am văzut paraua, i-am uitat cum e turaua PANN; 2. od. iscălitura Padișahului pe vechile firmane cu cerneală de diferite colori sau în aur: au pecetuit sandalul verde cu turaua FIL.; 3. fam. iscălitură: pune-ți turaua; 4. fața monedei turcești și un joc cu moneda: unii jucau nuci, iar alții.. tura FIL. [Turc. TURA, monograma unui suveran].

1) turá f. (turc. [d. pers.] tughra, pop. tura). Monograma (marca, emblema) sultanuluĭ pe monete și acte. (Reprezenta la origine o mînă deschisă cu cele cincĭ degete). Fața moneteĭ, numită și pajură și arol. Jocu cu aruncarea banuluĭ în sus și în care cîștigĭ orĭ perzĭ după fața pe care cade moneta: a juca ĭasîc și tura. Fam. Iscălitură: pune-țĭ turaŭa!

2) turá f. (turc. turá, fascicul, legătură. V. dura). Sec. 18. Fascicul, pachet: turaŭa de saftiene leochiĭ (Șăin.).

TURĂ², ture, s. f. Piesă, în formă de turn, la jocul de șah, care se deplasează numai în linie dreaptă; turn (2). – Din fr. tour.

dura-vura i [At: CREANGĂ, P. 266 / V: dur-vur, durai-vurai, tura-vura / E: fo] Cuvânt care arată îndeplinirea cu greu a unei acțiuni (cu sau după vorbă și alergătură multă).^[1] modificată

durai-vurai i vz dura-vura

tura-vura [At: CARAGIALE, O. VI, 96 / E: fo] (Pfm) 1-2 sn, i (Cuvânt care) redă o discuție prelungită și inutilă. 3 sn (Îe) Ce mai ~? Ce mai atâta vorbă degeaba?

tură³ sf [At: ALR I, 1036/308 / Pl: ~re / E: fo] (Orn; reg) Turturea (1) (Streptopelia turtur).

tură¹ sf [At: BARCIANU / Pl: ~re / E: fr tour] 1 Serviciu succesiv, alternativ. 2 Totalitatea salariaților care muncesc în același timp și după același program într-o întreprindere sau instituție în care se lucrează în mai multe schimburi Si: schimb. 3 Interval de timp cât lucrează o tură¹ (2) Si: schimb. 4 (Îrg) Tura¹ (5).

tură² sf [At: BL VII, 139 / Pl: ~re / E: fr tour] Piesă în formă de turn, la jocul de șah, care se deplasează numai în linie dreaptă (orizontal și vertical) Si: turn (13), (rar) turlă (3).

turea sf vz tura²

țiura i vz țura

țura i [At: ARH. FOLK. I, 172 / V: ~ră, țiu~, ~i / A și: țura / E: fo] 1 (Mar; de obicei repetat sau întărit prin „țup”, „hai” etc.) Cuvânt care servește, de regulă, ca început de vers în chiuituri, atrăgând atenția asupra ceea ce urmează. 2 (Reg) Cuvânt cu care se semnalează prezența lupului.

țurai¹ i vz țura

țură i vz țura

TURĂ², ture, s. f. Piesă, în formă de turn, la jocul de șah; turn (2). – Din fr. tour.

TURA-VURA interj. Cuvînt care exprimă vorbăria lungă și fără rost într-o discuție sau trecerea de la un subiect la altul. Cît de mare-i ziulica, Nici că le mai tace gura: Tura-vura, tura-vura, De nu mai auzi nimica. D. BOTEZ, F. S. 82. Ba că dă-mi-o, ba că nu ți-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică. CARAGIALE, O. I 119. ◊ Expr. Ce mai tura-vura = ce mai încoace-încolo, ce mai atîta vorbă degeaba? Ce mai tura-vura. Popa se zvîrcolea de parcă ar fi fost tras pe frigare. STANCU, D. 441.

TURĂ¹, ture, s. f. 1. Schimb (4). Părăsea la ora 3 noaptea (atunci se termina tura) atelierul. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 10/1. 2. (Rar) Tur¹ (1). Le ceru să-i rezerve fiecare cîte o tură de vals. REBREANU, I. 100.

TURĂ², ture, s. f. Piesă la jocul de șah, în formă de turn. Alecu Golescu mută scurt tura de fildeș care mîngîie degetele, dar se vede că nu-i e gîndul la joc. CAMIL PETRESCU, O. II 335.

TURĂ¹ s.f. 1. Rînd, serviciu succesiv, alternativ; schimb. 2. Tur (1). [< fr. tour].

TURĂ² s.f. (Șah) Piesă în formă de turn; turn¹ (2). [< fr. tour].

TURĂ² s. f. piesă în formă de turn la jocul de șah; turn¹ (2). (< fr. tour)

TURĂ¹ s. f. 1. rând, serviciu succesiv, alternativ; schimb. 2. tur (1). (< fr. tour)

TURĂ¹ ~e f. 1) Totalitate a persoanelor care lucrează împreună într-o întreprindere în același interval de timp. 2) Interval de timp cât lucrează împreună un colectiv de oameni, până la înlocuirea lui cu alt colectiv similar. /Din ture (pl. de la tur)

TURĂ² ~e f. Piesă la jocul de șah reprezentând un turn crenelat, care poate fi mișcată numai în linie dreaptă și în două direcții; turn. /<fr. tour

durai-vurai int. Mold. tura-vura: în sfârșit, durai-vurai, sara vine CR. [Onomatopee].

tura-vura adv. încoace și încolo: tura-vura se făcu învoeala. [Și dura-vura: onomatopee].

dúra-vúra, dúraĭ-vúraĭ interj. ca și tura-vura, care arată mișcarea lucrurilor și a oamenilor: ce maĭ tura-vura? Sfîrșițĭ treaba! În sfîrșit dura-vura, s’aŭ învoit.

2) *tur n., pl. urĭ (fr. tour, învîrtitură, d. tourner, a întoarce). Învîrtitură, ocol: un tur la vals. Raĭtă, plimbare scurtă. – Pop. tură, pl. e saŭ ĭ.

túra-vúra, V. dura-vura.

+tura¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. turez, 3 turează; conj. prez. 1 sg. să turez, 3 să tureze

tura² (înv., reg.) s. f., art. turaua, g.-d. art. turalei; pl. turale

tura (înv.) s. f., art. turaua, g.-d. art. turalei; pl. turale, art. turalele

tura s. f., art. turaua, g.-d. art. turalei; pl. turale

tura-vura interj. (mai ales în: Ce mai ~?!)

tură s. f., g.-d. art. turei; pl. ture

tura-vura interj.

tură s. f., g.-d. art. turei; pl. ture

tura-vura interj.

tură (schimb, piesă de șah) s. f., g.-d. art. turei; pl. ture

țura interj.

tura-vura.

TURĂ s. turn. (~ la jocul de șah.)

TURĂ s. 1. v. schimb. 2. v. tur. 3. raită, tur, (reg.) otrocol. (Fac o ~ prin oraș.)

TURĂ s. 1. schimb. (Se lucrează în 3 ~.) 2. (FIZ.) tur. (~ periodică a unui corp.) 3. tur. (Fac o ~ prin oraș.)

TURĂ s. turn. (~ la jocul de șah.)

tura (-ale), s. f. – 1. Monogramă a sultanului. – 2. Semnătură, parafă. – 3. Fața monedei turcești, corespunzătoare monogramei sultanului. – 4. Joc de noroc în care se ghicește pe ce parte va cădea moneda, rișcă. – Mr. dură. Tc. tura (Șeineanu, II, 368; Lokotsch 2100; Ronzevalle 117), cf. ngr. τουρᾶς, bg. tura. – Der. turaliu, adj. (prevăzut cu monograma imperială), din tc. turali.

tur, tură Scriban socotește că tură este o formă populară pentru tur, care e din fr. tour. DLRM explică nediferențiat pe tur și tură prin fr. tour și inserează la tur și expresia tur-retur. Dar aceasta nu există (nici nu poate exista) în franceză, ci e luata din germană (vezi p. 19); turnir șah se regăsește identic (mypa) în rusă și fără îndoială ține de acolo, paralel cu turn, care calciază fr. tour. Rămîne neclar pentru mine tură în expresia a lucra în tură, care de asemenea nu poate fi de origine franceză.

țura, (țurai), interj. – (reg.) Cuvânt utilizat la refren, la chiuituri și cântece (specific doar în Maramureș). ♦ (onom.) Țura, nume de familie (221 de persoane cu acest nume, în Maramures, în 2007). – Formă expresivă (MDA).