13 definiții pentru tura (s.f.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TURÁ, turale, s. f. (Înv.) Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica; p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. – Din tc. tura.

tura1 sf [At: (sf. sec. XVIII) ap. LET. III, 241/19 / Pl: ~le / E: tc tura] 1 (Înv) Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte sau pe monede, pentru a le autentifica. 2 (Înv) Fața monedei pe care este imprimată emblema. 3 (Îrg; pgn) Orice efigie, emblemă, monogramă sau pecete. 4 (Îrg; pgn) Semnătură. 5 (Reg) Joc de noroc la care câștigă cel ce ghicește pe care parte va cădea moneda aruncată în sus Si: rișcă1, (îrg) tură1 (4). 6 (Înv) Legătură care cuprinde un număr fix de obiecte (10 sau 12) de același fel. 7 (Rar; csc) Fibrele unor plante exotice din care se face o anumită calitate de ață.

tura2 sf [At: SCRIBAN, D. / V: (reg) du~, ~rea / Pl: ~le / E: tc tura] (Mol) Parte de pe capetele ieșite în afară ale grinzilor de la podurile caselor.

TURÁ, turale, s. f. Monogramă a sultanului otoman, care se aplica pe acte și pe monede, pentru a le autentifica; p. gener. emblemă sau efigie. ♦ Fața monedei pe care se află o emblemă. – Din tc. tura.

TURÁ1, turale, s. f. (Învechit) 1. Monogramă a sultanului care se punea pe actele și pe monedele turcești; p. ext. emblemă, efigie. Am pus de a topit niște scule de aur și țoată argintăria... le-am făcut bulgări de aur și de argint și i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele și beșlici. GHICA, S. 506. De cînd n-am avut paraua, I-am uitat cum e turaua. PANN, P. V. I 17. 2. Fața monedei pe care se află efigia. Numai cît fiecare gologan are turaua și izicul (= dosul monedei) său: și de unde pînă acum căzuse gologanul tot cu turaua-n sus, se întîmplă, într-o zi, să cadă gologanul și cu izicu-n față! HOGAȘ, H. 22. ◊ Iasic (sau izic) și tura = rișcă. Diferite grupe de masalagii și pungași: unii jucau nuci; alții iasic și tura. FILIMON, C. 58.

TURÁ2, turale, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Fibrele unei plante exotice din care se fabrică o anumită calitate de ață. Se numește mreajă... o rețea simplă și foarte ușoară, împletită dintr-o ață foarte subțire, făcută din tura. ANTIPA, P. 498. 2. (Învechit) Pachet cuprinzînd un număr fix de obiecte (de obicei 10 sau 12) de același fel, legate sau ambalate împreună, pentru a forma un tot. V. testea. Saftianul se face din piei de capră și de oaie, puindu-se cîte 10 la o tura sau testea. I. IONESCU, M. 739.

TURÁ ~le f. înv. 1) Monogramă a sultanului turc, care se imprima pe documente și pe monede. 2) Imagine simbolică; emblemă. 3) Parte a unei monede, pe care este imprimată efigia. /<turc. tura

turà f. 1. monograma Sultanului pe vechile monede turcești ce circulau în țară, reprezentând, o mână deschisă cu cele cinci degete: de când n’am văzut paraua, i-am uitat cum e turaua PANN; 2. od. iscălitura Padișahului pe vechile firmane cu cerneală de diferite colori sau în aur: au pecetuit sandalul verde cu turaua FIL.; 3. fam. iscălitură: pune-ți turaua; 4. fața monedei turcești și un joc cu moneda: unii jucau nuci, iar alții.. tura FIL. [Turc. TURA, monograma unui suveran].

1) turá f. (turc. [d. pers.] tughra, pop. tura). Monograma (marca, emblema) sultanuluĭ pe monete și acte. (Reprezenta la origine o mînă deschisă cu cele cincĭ degete). Fața moneteĭ, numită și pajură și arol. Jocu cu aruncarea banuluĭ în sus și în care cîștigĭ orĭ perzĭ după fața pe care cade moneta: a juca ĭasîc și tura. Fam. Iscălitură: pune-țĭ turaŭa!

2) turá f. (turc. turá, fascicul, legătură. V. dura). Sec. 18. Fascicul, pachet: turaŭa de saftiene leochiĭ (Șăin.).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

turá (înv.) s. f., art. turáua, g.-d. art. turálei; pl. turále, art. turálele

turá s. f., art. turáua, g.-d. art. turálei; pl. turále


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

turá (-ále), s. f.1. Monogramă a sultanului. – 2. Semnătură, parafă. – 3. Fața monedei turcești, corespunzătoare monogramei sultanului. – 4. Joc de noroc în care se ghicește pe ce parte va cădea moneda, rișcă. – Mr. dură. Tc. tura (Șeineanu, II, 368; Lokotsch 2100; Ronzevalle 117), cf. ngr. τουρᾶς, bg. tura.Der. turaliu, adj. (prevăzut cu monograma imperială), din tc. turali.

Intrare: tura (s.f.)
tura1 (s.f.) substantiv feminin
substantiv feminin (F149)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tura
  • turaua
plural
  • turale
  • turalele
genitiv-dativ singular
  • turale
  • turalei
plural
  • turale
  • turalelor
vocativ singular
plural