TIST, (1) tiști, s. m., (2) tisturi, s. n. (Înv. și reg.) 1. S. m. înalt funcționar de stat. 2. S. n. Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

tist [At: (a. 1698) IORGA, D. B. II, 91 / Pl: tiști sm, ~uri sn / E: mg tiszt] (Trs; înv) 1 sm Înalt funcționar al unei instituții (publice). 2 sm (Pex; lpl) Oficialitățile dintr-o țară, dintr-un oraș. 3 sm Administrator de moșie Si: (înv) ispravnic, vătaf, vechil, (îrg) tistartău. 4 sm Reprezentant. 5 sm Responsabil. 6 sn Ofițer.

TIST, tisturi, s. n. (Înv. și reg.) Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

TIST, tiști, s. m., și (rar) tisturi, s. n. (Învechit și arhaizant) Ofițer, comandant, căpetenie. Tistul de dorobanți, care păzea la pod... se dusese să vadă ce se mai întîmplă pe acolo. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Împăratul se duse pe acolo cu alte tisturi. RETEGANUL, P. II 23. Asupra dorobanților de pe lîngă cîrmuiri se orînduiește un tist. BĂLCESCU, O. I 37. De-ar fi pușca de hămei, Regimentul de femei Și tisturi de pătrînjei, Bucuros aș cătăni La compania mîndrii! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299.

TIST s. n. (Trans. SV) Funcționar, slujbaș (cu funcții înalte) în cadrul unei instituții. Popilor toți și mireani, tisturilor și țereani . . . să vă veseliți cu fărșangu. OG, 391. Etimologie: magh. tiszt.

tist m. ofițer de gardiști (CAR.). [Ung. TISZT, ofițer].

tist m., pl. tiștĭ (ung. tiszt, funcționar, ofițer, tisztes, onest, d. vsl. čistĭ, onoare. V. cinste). Vechĭ. Munt. Comandant de dorobanțĭ, supt ascultarea ispravniculuĭ și a mareluĭ vornic în Țara Românească, în timpu Regulamentuluĭ Organic. Azĭ. Pop. Ofițer de gardiștĭ, comandir. – Pl. și tisturĭ, ca și plantoane, considerînd funcțiunea saŭ gradu.

țăs i vz țist¹

țăști i vz țâști¹

țâst¹ i vz țist¹

țâst² i vz țâști¹

țâșt i vz țâști¹

țâști¹ [At: ALECSANDRI, T. 413 / V: țâșt, țâst, țiști, țișt, țăști / Pl: (5-6) ~uri, (7-8) ~ / E: fo] 1 i (Adesea cu valoare predicativă; și repetat) Cuvânt care redă mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care apare rapid, dintr-o dată de undeva Si: ciuști¹ (1), huști¹ (1), smâc; tâlvâc, tulai¹, țâbâști, țâștoc¹ (1), zbughi, zvâc. 2 i Cuvânt care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă. 3 i (Imt) Dispari! 4 i (Îf țiști) Cuvânt care redă izbucnirea bruscă a unui lichid care țâșnește de undeva. 5 sn (Mun) Săritură vioaie Si: (reg) saitoc, țâștoc¹ (2). 6 sn (Mun) Săritură peste un obstacol. 7 sm (Pop) Copil¹ (1). 8 sm (Pop) Băiețandru. 9 smi (Fam; îc) ~-bâști Om mic de statură, slab și care nu are astâmpăr. 10-11 smi (Fam; îac) Om (tânăr) neînsemnat. 12 smi (Fam; îac) Om de nimic Si: lichea, secătură. 13 smi (Fam; îac) Om aiurit.

țâști² vi [At: ISPIRESCU, L. 35 / V: țiș~ / Pzi: ~tesc / E: țâști¹] (Mun; Olt) 1-4 (D. ființe) A țâșni (5-8). 5-8 (D. lichide) A țâșni (1-4). 9 (Reg) A scuipa printre dinți.

țis i vz țist¹

țist¹ i [At: CANTEMIR, I. I. 194 / V: (rar) țis, țst, țâst, țs, țăs / E: fo] Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă Si: st!, șt!

țișt i vz țâști¹

țiști¹ i vz țâști¹

țiști² v vz țâști²

țs i vz țist¹

țst i vz țist¹

ȚIS interj. v. țist.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Țist, că ne-a auzi cineva. ALECSANDRI, T. 662. (Cu pronunțare regională) Șezi binișor, nu crîcni, țîst! să nu-ți aud gura. id. la CADE. – Variantă: țis (NEGRUZZI, S. III 10) interj.

ȚIȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘTI interj. (Și în forma țîșt) Cuvînt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau țîșnește (de) undeva. Fata se apropie iarăși și pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, țîșt! zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. ◊ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine și țîști! din ea un șoricel. STĂNOIU, C. I 127. – Variante: țîșt, țișt (ALECSANDRI, la CADE) interj.

A ȚÂȘTI ~esc intranz. 1) (despre lichide, vapori, gaze) A ieși cu putere printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni. 2) (despre ființe) A intra sau a ieși repede și pe neașteptate. /Din țâști

ȚÂȘTI interj. 1) (se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare). 2) (se folosește pentru a reda izbucnirea bruscă a unui lichid). /Onomat.

ȚIST interj. (se folosește pentru a impune cuiva tăcere). /Onomat.

țist! int. spre a face să tacă: țist! că mă bagi în ipohondrie AL. [Onomatopee].

țîst orĭ țst interj. de impus tăcere fără să strigĭ (tot așa rut. šústĭ). V. st, șt, pst.

țst, V. țîst.

!tist¹ (funcționar) (înv., reg.) s. m., pl. tiști

!tist² (ofițer) (înv.) s. n., pl. tisturi

tist (înv., reg.) s. m. / s. n., pl. tiști/tisturi

tist s. m./s. n., pl. tiști/tisturi

țâști interj.

!țâști interj.

*țâști-bâști s. m. și f., g.-d. lui țâști-bâști; pl. țâști-bâști

țâști/țâșt interj.

țist/țst interj.

țst v. țist

TIST s. v. cap, căpetenie, comandant, conducător, mai-mare, ofițer, șef.

tist s. v. CAP. CĂPETENIE. COMANDANT. CONDUCĂTOR. MAI-MARE. OFIȚER. ȘEF.

ȚÂȘTI interj. huști!, (pop.) smâc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

ȚIST interj. v. liniște, pst, st, tăcere.

țist interj. v. LINIȘTE. PST. ST. TĂCERE.

ȚÎȘTI interj. huști!, (pop.) smîc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

tist interj. – 1. Pst, ei: servește pentru a impune tăcerea. – 2. Stai, ascultă: servește pentru a atrage atenția. – Var. țîșt, sst. Creație expresivă, cf. țîști. – Der. țistui, vb. (a impune liniște, a face pe cineva să tacă; a chema); țistuitură, s. f. (acțiunea de a face pe cineva să tacă).

țist (-turi), s. n. – Funcționar, slujbaș, ofițer. Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gáldi, Dict., 163). – Der. tistie, s. f. (Trans., înv., slujbă, funcție înaltă).

tist, tisturi, s.n. – (reg.; înv.) 1. (mil.) Ofițer, comandant: „Tistorii tot îl întreabă: / – Ori ți-e foame, ori ți-e sete, / Ori ți-i dor de codru verde?” (Bilțiu, 2006: 121). 2. Funcționar public (Bud, 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea, 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

tist, -uri, s.n. – (mil.) 1. Ofițer, comandant. 2. Funcționar public (Bud 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer”.