tist m., pl. tiștĭ (ung. tiszt, funcționar, ofițer, tisztes, onest, d. vsl. čistĭ, onoare. V. cinste). Vechĭ. Munt. Comandant de dorobanțĭ, supt ascultarea ispravniculuĭ și a mareluĭ vornic în Țara Românească, în timpu Regulamentuluĭ Organic. Azĭ. Pop. Ofițer de gardiștĭ, comandir. – Pl. și tisturĭ, ca și plantoane, considerînd funcțiunea saŭ gradu.