tir⁵ sn [At: DEX-S / Pl: ~uri / E: t(ransport) i(ntemațional) r(utier)] Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri.

tir⁴ sn [At: I. IONESCU, M. 590 / Pl: ~uri / E: fr tir] 1 Tragere cu o armă de foc. 2 Tragere la țintă (în procesul de instruire militară). 3 Locul unde se execută un tir⁴. 4 Ramură sportivă care cuprinde probe de tragere la țintă cu o armă de foc sau cu arcul. 5 Tragere la țintă, ca joc distractiv sau de noroc practicat la iarmaroace, la bâlciuri etc. 6 Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. 7 (Fam; fig) Atac verbal la care este supusă o persoană.

tir³ sm [At: BĂCESCU, PĂS. 165 / Pl: ~i / E: nct] (Orn; reg) Pițigoi-de-brad (Parus ater).

tir² sn, i [At: ALR I, 251/831 / E: fo] (Reg; rep) 1-2 (Cuvânt care) imită cântecul greierului.

TIR, tiruri, s. n. Tragere la țintă cu o armă de foc. De sigur, profitînd de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir. CAMIL PETRESCU, U. N. 361. Dimineața o baterie regulează tirul. C. PETRESCU, Î. II 14. Săpîndu-se... un șanț de împrejmuire pentru tir, s-a găsit o piatră cu inscripțiunea arătată. I. IONESCU, M. 590.

TIR s.n. 1. Sportul tragerii la țintă cu arcul, arbaleta ori cu o armă de foc sau cu aer comprimat. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul. [< fr. tir].

TIR¹ s. n. 1. tragere (la țintă) cu o armă de foc. 2. sportul tragerii la țintă. (< fr. tir)

TIR² s. n. autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. (< t/ransport/ + i/nternațional/ + r/utier/)

TIR ~uri n. 1) Gen de sport constând din probe de tragere la țintă (cu pistolul, cu arma sau cu arcul). 2) Loc unde se fac exerciții de tragere la țintă. /<fr. tir

tir adv. tot una: tir mi-e Rada baba, tir mi-e baba Rada. [Cf. serb. TER, asemenea].

tir n. 1. arta de a trage la țintă; 2. locul unde se exersează (= fr. tir).

2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz.

1) *tir n., pl. urĭ (fr. tir, d. tirer, a trage). Tragere la țintă: societate de tir. Locu unde se trage la țintă: soldațiĭ s’aŭ dus la tir. V. stand.

țir⁴ sn vz țircăl

țirc³ sf vz țircăl

țircăl sn [At: GS 14^r/7 / V: (înv) ~cul, (reg) ~clu (Pl: ~cluri), ~culă sf, țirc, țir (Pl și: țiruri) / Pl: ~e / E: ger Zirkel] 1 (Reg) Unealtă asemănătoare cu compasul, având diferite întrebuințări, mai ales în dulgherie Si: (reg) țărcălam¹ (1). 2 (Reg; îf țir) Custură mică cu care se sapă flori la căpățânile roților. 3 (Îvr; îf țircul) Cerc¹ (1). 4 (Reg) Partea superioară în formă de semicerc la unele oberlihturi.

țirclu sn vz țircăl

țircul sn vz țircăl

țirculă² sf vz țircăl

ȚÎR² sbst. 🔧 1 Unealtă a rotarului cu care însemnează obezile cît trebuesc îndoite (DAM.) (🖼 5144) ¶ 2 Custură mică cu care se sapă flori la căpățînile roților (R.-COD.).

ȚÎR¹ sm. 1 🐟 Mică scrumbie de mare, sărată și uscată: dac’ai fi bun, mai bine un pahar de vinișor, mîncai niște afurisiți de ~ (CAR.); salată de ~i; Ⓕ: uscat, slab ca un ~, foarte slab ¶ 2 Ⓕ iron. Om foarte slab: mai bine era de-mi dam fetița după ~ul ăla de Georgescu de la percepție? (BAS.) [ngr. τσήƿoꜱ].

țir n. unealtă de rotar cu care însemnează obezile spre a le putea îndoi [Origină necunoscută].

tir s. n., pl. tiruri

tir s. n., pl. tiruri

tir s. n., pl. tiruri

tir adv. – Așa, bine (se folosește în corelație cu el înșuși: tir... tir, cum... așa și). Sb. ter „și” (Tiktin).

tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”.

ȚIR 1. Țirul (16 A III 165). 2. Țira, Trohin (Sur XI). 3. Țirea b (16 B VI 185). 4. + suf. -lea: Țirlea (Ard; Hur 101); V. Țîrlea și Țurlea la Țîr, Țur.

țircăl, țircăle, s.n. (reg.) 1. compas folosit în dulgherie; țărcălam. 2. cerc.