tir² sn, i [At: ALR I, 251/831 / E: fo] (Reg; rep) 1-2 (Cuvânt care) imită cântecul greierului.

tir¹ av, c vz tiri²

tir⁴ sn [At: I. IONESCU, M. 590 / Pl: ~uri / E: fr tir] 1 Tragere cu o armă de foc. 2 Tragere la țintă (în procesul de instruire militară). 3 Locul unde se execută un tir⁴. 4 Ramură sportivă care cuprinde probe de tragere la țintă cu o armă de foc sau cu arcul. 5 Tragere la țintă, ca joc distractiv sau de noroc practicat la iarmaroace, la bâlciuri etc. 6 Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. 7 (Fam; fig) Atac verbal la care este supusă o persoană.

tir³ sm [At: BĂCESCU, PĂS. 165 / Pl: ~i / E: nct] (Orn; reg) Pițigoi-de-brad (Parus ater).

tir⁵ sn [At: DEX-S / Pl: ~uri / E: t(ransport) i(ntemațional) r(utier)] Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri.

TIR, tiruri, s. n. Tragere la țintă cu o armă de foc. De sigur, profitînd de acest prilej, cei de sus fac exerciții de tir. CAMIL PETRESCU, U. N. 361. Dimineața o baterie regulează tirul. C. PETRESCU, Î. II 14. Săpîndu-se... un șanț de împrejmuire pentru tir, s-a găsit o piatră cu inscripțiunea arătată. I. IONESCU, M. 590.

TIR s.n. 1. Sportul tragerii la țintă cu arcul, arbaleta ori cu o armă de foc sau cu aer comprimat. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul. [< fr. tir].

TIR² s. n. autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. (< t/ransport/ + i/nternațional/ + r/utier/)

TIR¹ s. n. 1. tragere (la țintă) cu o armă de foc. 2. sportul tragerii la țintă. (< fr. tir)

TIR ~uri n. 1) Gen de sport constând din probe de tragere la țintă (cu pistolul, cu arma sau cu arcul). 2) Loc unde se fac exerciții de tragere la țintă. /<fr. tir

tir n. 1. arta de a trage la țintă; 2. locul unde se exersează (= fr. tir).

tir adv. tot una: tir mi-e Rada baba, tir mi-e baba Rada. [Cf. serb. TER, asemenea].

2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz.

1) *tir n., pl. urĭ (fr. tir, d. tirer, a trage). Tragere la țintă: societate de tir. Locu unde se trage la țintă: soldațiĭ s’aŭ dus la tir. V. stand.

ȚÂR², țâri, s. m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsíros.

ciri^[1] c vz tiri

tiri² [At: ANON. CAR. / V: (reg) tir, țâr, țir / S și: (reg) -mi prin contopirea cu mi-e / E: slv терь, ngr τέρι] (Reg) 1 av (îcr el însuși; de obicei urmat de „mi-e”) Tot una. 2 c (Cu funcție disjunctivă și corelativă; îcr el însuși sau însoțit de alte conjuncții) Ori..., ori...

țâr³ sm [At: VALIAN / V: (înv) țir / Pl: ~i / E: ngr τσίρος] 1 Scrumbie albastră, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2 (Fig) Persoană foarte slabă. 3 (Olt; pan) Varietate de ardei mici, subțiri și foarte iuți.

țâr¹ c vz tiri²

țel sn [At: (a. 1835) URICARIUL, XIV, 50 / V: (reg) țil, țir, țul, țuli, țev, țeu / Pl: ~uri / E: ger Ziel, rs цель, mg cél] 1 (Îrg) Punct care este ochit și care trebuie nimerit când se trage cu o armă Si: țintă¹ (20). 2 (Reg; îcs) De-a lapta-n țir, de-a lopta-n țul, de-a mingea (sau mincea) pe (sau în) țel Oină¹. 3 (Reg; îcs) De-a țălu Nume dat unui joc de copii în care unul bate mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă. 4 (Reg) Țeh² (31). 5 (Reg; îf țuli) Răzor între două ogoare Si: miezuină. 6 Cătarea puștii. 7 (Îlav) În ~ sau în ~ul puștii În bătaia puștii. 8 (Reg; îe) A lua ~ul (ori pe ~) sau a ține ~ul (ori la ~) sau a se uita (ori a căuta) pe ~ A ochi cu pușca. 9 Punct spre care se îndreaptă cineva sau ceva Si: țintă¹ (34). 10 (Pex) Țintă¹ (39). 11 (Reg; îf țuli) Soroc.

țeu sn vz țel

țev sn vz țel

țil² sn vz țel

țir³ sn vz țel

țir¹ c vz tiri²

țir⁴ sn vz țircăl

țir² sm vz țâr^3[1] corectat(ă)

țirc³ sn vz țircăl corectat(ă)

țircăl sn [At: GS 14^r/7 / V: (înv) ~cul, (reg) ~clu (Pl: ~cluri), ~culă sf, țirc, țir (Pl și: țiruri) / Pl: ~e / E: ger Zirkel] 1 (Reg) Unealtă asemănătoare cu compasul, având diferite întrebuințări, mai ales în dulgherie Si: (reg) țărcălam¹ (1). 2 (Reg; îf țir) Custură mică cu care se sapă flori la căpățânile roților. 3 (Îvr; îf țircul) Cerc¹ (1). 4 (Reg) Partea superioară în formă de semicerc la unele oberlihturi.

țirclu sn vz țircăl

țircul sn vz țircăl

țirculă² sf vz țircăl

țul² sn vz țel

țuli¹ sn vz țel

❍ȚĂL 👉 ȚEL.

ȚEL, ❍ȚĂL (pl. -luri) sn. 1 🔫 Punctul, semnul pe care-l ochește cineva cînd trage cu arma; a trage la ~, a trage la țintă, la semn: acolo era o mulțime de cătane la pușcate’n țăl (RET.) ¶ 2 F Scop, țintă: Ea pășește cu pas mare cătr’un țel de mult dorit (ALECS.); viața ei avea un țel (D.-ZAMF.) ¶ 3 🔫 = CĂTARE2: scoase o lumînărică de ceară albă, (și) o lipi la buza puștii, deasupra țelului (GN.) [ung., cél, rus. cělj, etc. < germ. Ziel].

ȚÎR² sbst. 🔧 1 Unealtă a rotarului cu care însemnează obezile cît trebuesc îndoite (DAM.) (🖼 5144) ¶ 2 Custură mică cu care se sapă flori la căpățînile roților (R.-COD.).

ȚÎR¹ sm. 1 🐟 Mică scrumbie de mare, sărată și uscată: dac’ai fi bun, mai bine un pahar de vinișor, mîncai niște afurisiți de ~ (CAR.); salată de ~i; Ⓕ: uscat, slab ca un ~, foarte slab ¶ 2 Ⓕ iron. Om foarte slab: mai bine era de-mi dam fetița după ~ul ăla de Georgescu de la percepție? (BAS.) [ngr. τσήƿoꜱ].

ȚÂR², țâri, s. m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsiros.

TIRI adv. (Popular, folosit numai în corelație cu sine însuși) Ce mi-e..., ce mi-e...; fie..., fie...; cum..., așa și... Tiri dracul, Tiri mama lui. POP.

ȚEL, țeluri, s. n. 1. Punct, loc la care vrea cineva să ajungă (v. țintă); p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final (v. scop). Spre soare ni-e gîndul și mergem spre el, Lumina ni-e țintă și binele țel. COȘBUC, P. II 103. Singurul țel al vieții mele era să pot și eu adăogi o frunză la coroana strălucită a patriei mele. ALECSANDRI, O. P. 16. Văd că mă depărtez de țelul meu, prefer dar a sfîrși scrisoarea. NEGRUZZI, S. I 262. 2. (Învechit și regional) Punct, semn care se ochește, care trebuie nimerit cînd se trage cu o armă; țintă. ◊ Expr. A trage la țel sau a împușca în țel = a trage la țintă. (Cu pronunțare regională) Acolo era o mulțime de cătane la pușcate-n țăl. RETEGANUL, P. III 18. ♦ Vîrful cătării unei puști. Băgă mîna în torbă, scoase o lumînărică de ceară albă, o lipi la buza puștii, deasupra țelului. GANE, N. III 137. ◊ Loc. adv. În țel sau în țelul puștii = în bătaia puștii. Mai bine le-aș avea [babițele] în țelul puștii. SADOVEANU, O. L. 17. Am pus-o [pușca] la ochi și am așteptat să-mi vie ursul în țel. GANE, N. I 130.

ȚÎR², țîri, s. m. 1. Mică scrumbie de mare, care se mănîncă mai ales sărată și uscată. Stroe Vardaru străbătu săgeată întîiul despărțimînt din raiul lui Mazdrîh, cu arome de țîri și limonie, de scorțișoară, năut, piper și tahîn, năvălind buzna spre a doua ușă din fund. C. PETRESCU, A. R. 64. Dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinișor, mîncai niște afurisiți de țîri. CARAGIALE, M. 318. 2. Fig. Om foarte slab. Mai bine era de-mi dam fetița după țîrul ăla de Georgescu de la percepție? BASSARABESCU, la CADE.

ȚÂR² ~i m. 1) Pește marin, de talie mică, cu corp lunguieț, de culoare albastră, care se consumă sărat și uscat. 2) fig. Persoană slabă, costelivă. /<ngr. tsíros

ȚEL ~uri n. 1) Anticipare mintală a rezultatului spre care este orientată o activitate; scop. 2) pop. Punct în care ochește cineva cu o armă; țintă. /< germ. Ziel, rus. țel’, ung. cel

scrumbie f. 1. (de mare) peștișor de mare, se usucă primăvara și se aduce în comerț sub numele de țâr (Scomber scombrus); 2. (de Dunăre), pește ce trăiește în cârduri în Marea-Neagră, se vinde proaspăt, sărat sau afumat (Clupea pontica). [Și scumbrie = gr. mod. SKOMBRI].

țâr m. scrumbie sărată și uscată: slab ca un țâr. [Gr. mod. TZÍROS].

țel n. Mold. 1. țintă; 2. fig. scop: ea pășește cu pas mare către un țel de mult dorit AL. [Rus, ȚELĬ (din nemț. Ziel)].

țir n. unealtă de rotar cu care însemnează obezile spre a le putea îndoi [Origină necunoscută].

tírĭ, V. tir 2.

țel n., pl. urĭ (rus. cĭelĭ, d. germ. ziel, de unde și ung. cél). Rar. Țintă, punct de ochit. Scop.

1) țîr m. (ngr. tziros). Un fel de scrumbie maĭ mică din apele greceștĭ. (Se spintecă, se înșiră pe ață, se usucă, se pune în butoaĭe și se exportează. În România se consumă mulțĭ țîrĭ, făcuțĭ salată cu mărar). Fig. Om foarte slab: ce țîr!

tir s. n., pl. tiruri

tir s. n., pl. tiruri

tir s. n., pl. tiruri

țâr¹ s. m., pl. țâri

țel s. n., pl. țeluri

țâr² s. m., pl. țâri

țel s. n., pl. țeluri

țâr s. m., pl. țâri

țel s. n., pl. țeluri

țel

țâr, -ri (pește).

țel, -luri.

tir adv. – Așa, bine (se folosește în corelație cu el înșuși: tir... tir, cum... așa și). Sb. ter „și” (Tiktin).

tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”.

țel (-luri), s. n. – 1. Țintă. – 2. Scop, intenție, obiectiv. – 3. Cătare, miră. – Var. țăl. Germ. Ziel, prin intermediul pol. cel (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 432; Berneker 124), mag. cél; mai puțin probabil prin rus. celĭ (Sanzewitsch 211), deoarece rus. provine din pol. (Vasmer, II, 288). – Der. țelui (var. țălui, țeli), vb. (a ochi).

țîr (-ri), s. m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. țir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz.

ȚIR 1. Țirul (16 A III 165). 2. Țira, Trohin (Sur XI). 3. Țirea b (16 B VI 185). 4. + suf. -lea: Țirlea (Ard; Hur 101); V. Țîrlea și Țurlea la Țîr, Țur.

slab ca o scoabă / ca un ogar / ca un țâr expr. (d. oameni și animale) uscățiv, sfrijit.

ȚEL s. v. cătare, miră, semn, țintă.

ȚEL s. 1. v. cauză. 2. v. scop. 3. v. țintă. 4. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, țintă, (pop.) noimă. (~ul acestor măsuri a fost acela de a...)

țel s. v. CĂTARE. MIRĂ. SEMN. ȚINTĂ.

ȚEL s. 1. cauză, obiectiv, scop, țintă, (înv.) pricină. (Lupta pentru nobilul ~ al independenței.) 2. finalitate, scop, țintă. (Care este ~ acestei acțiuni?) 3. obiect, obiectiv, scop, țintă, (înv.) pravăț. (~ unei cercetări.) 4. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost acela de a...)

Iustum et tenacem propositi virum... (lat. „Bărbatul – sau omul – drept și hotărît în țelurile sale”) – E începutul Odei III (3-1) de care am mai vorbit – a lui Horațiu (vezi: impavidum ferient ruinae). Dar îl pomenim și aici, fiindcă cel mai adesea îl vom găsi citat numai sub forma aceasta, sau încă și mai frecvent sub forma prescurtată: iustum et tenacem… Și mai avem un motiv: ca să amintim un exemplu istoric. Patriotul olandez din secolul al XVII-lea, Cornelius de Witt, cînd țara sa a fost invadată de trupele franceze ale lui Ludovic al XIV-lea, susținător al casei de Orania, s-a văzut supus la cele mai neomenoase torturi pentru convingerile sale republicane. Suportîndu-le stoic, el recita cu glas tare, în fața călăilor, acest iustum et tenacem propositi al lui Horațiu, care a fost și mai tîrziu reluat, parafrazat, cîntat și citat de nenumărați prozatori și poeți din diverse țări europene. E un omagiu ce se adresează persoanelor neclintite în hotărîrile lor, oamenilor ce întrunesc însușirile de care vorbea marele poet latin. LIT.

tir(i), adv. conj. (reg.) 1. la fel, tot una, cam... așa și. 2. ori... ori, fic... fic, sau... sau.

țircăl, țircăle, s.n. (reg.) 1. compas folosit în dulgherie; țărcălam. 2. cerc.

țel, s.n. v. țăl („țintă”).