2 intrări

29 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TERMINÁRE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se) termina; sfârșire, isprăvire. 2. (Înv.) Terminație (2). – V. termina.

TERMINÁRE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se) termina; sfârșire, isprăvire. 2. (Înv.) Terminație (2). – V. termina.

terminare sf [At: POLIZU / Pl: ~nări / E: termina] 1 Încheiere a unei acțiuni Si: isprăvire, sfârșire, terminat1 (1). 2 (Lin; înv) Terminație (1).

TERMINÁRE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se) termina; isprăvire. 2. (Rar) Terminație. «C»... în terminările în «iune», nu este decît «ț» transformat în «c». MACEDONSKI, O. IV 30.

TERMINÁRE s.f. Acțiunea de a (se) termina și rezultatul ei; sfârșire, isprăvire. [< termina].

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă ” se termină cu o vocală.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nicio șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termín] – Din fr. terminer, lat. terminare.

termina [At: DRLU / V: (fer) ~mena / Pzi: termin (A și: (pop) ~min), (îrg) ~nez / E: fr terminer, lat terminare] 1-2 vtr A duce o acțiune până la capăt (sau a lua sfârșit) Si: a (se) isprăvi, a (se) încheia, a (se) sfârși. 3 vr (Pfm; îe) A se ~ cu cineva A nu mai avea nici o șansă de scăpare. 4 vi (Pfm; îe) A ~ cu cineva A rupe relațiile cu cineva. 5 vr (D. cuvinte) A avea o anumită terminație (1).

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă” se termină cu o vocală.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nici o șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termín] – Din fr. terminer, lat. terminare.

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune pînă la capăt; a sfîrși, a isprăvi. Îmi cam terminasem treburile p-aici pe lîngă casă. PREDA, Î. 79. Mai mulți juni romîni ce-și terminase studiile în străinătate, înturnîndu-se în țară își propuseseră a da un impuls literaturii lîncezînde. NEGRUZZI, S. I 334. 2. Refl. A se sfîrși, a se încheia. Dar ce anume a fost și cum s-a terminat povestea, nu mai știa. C. PETRESCU, C. V. 106. ◊ Expr. (Familiar) A se termina cu cineva, se spune cînd cineva nu mai are nici o scăpare. În curînd își va aduce aminte de prea multe. Și atunci sînt pierdută. Atunci s-a terminat cu mine. DUMITRIU, N. 133. ♦ A avea o terminație, a se sfîrși cu... Cuvîntul «masă» se termină cu o vocală. – Accentuat și: (prez. ind.) termín.

TERMINÁ vb. I. tr., refl. A (se) sfârși, a (se) isprăvi. ♦ refl. A avea o terminație, a se sfârși în... [P.i. términ, conj. -ne, imper. -nă. / < fr. terminer, lat. terminare].

TERMINÁ vb. I. tr., refl. a (se) sfârși, a (se) isprăvi. II. refl. a avea o terminație, a se sfârși în... (< fr. terminer, lat. terminare)

A TERMINÁ términ tranz. (acțiuni) 1) A duce până la capăt; a sfârși; a încheia. 2) A face să se termine. /<fr. terminer, lat. terminare

A SE TERMINÁ pers. 3 se términă intranz. 1) (despre acțiuni, intervale de timp etc.) A ajunge până la capăt; a se sfârși; a se încheia; a se isprăvi; a dovedi. 2) A avea drept terminație; a se sfârși; a se încheia. /<fr. terminer, lat. terminare

terminà v. 1. a isprăvi, a duce la capăt: a termina o lucrare; 2. a fi la capăt: floarea termină planta; 3. a ajunge la capăt: s’a terminat; 4. Gram. a avea o dezinență oarecare.

2) *términ, a v. tr. (lat. término, -náre; fr. terminer). Sfîrșesc, isprăvesc, mîntuĭ, duc la capăt: a termina o lucrare. Îs la capăt, încheĭ: floarea care termină planta. V. refl. Gram. Am desinența cutare: cuvîntu umbros se termină în os.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

termináre s. f., g.-d. art. terminắrii; pl. terminắri

termináre s. f., g.-d. art. terminării; pl. terminări

terminá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. términ, 3 términă; conj. prez. 3 să términe; imperf. 2 sg. términă

terminá vb., ind. prez. 1 sg. términ, 3 sg. și pl. términă; conj. prez. 3 sg. și pl. términe; imper. 2 sg. términă

termina (ind. prez. 1 sg. termin)

arată toate definițiile

Intrare: terminare
terminare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • terminare
  • terminarea
plural
  • terminări
  • terminările
genitiv-dativ singular
  • terminări
  • terminării
plural
  • terminări
  • terminărilor
vocativ singular
plural
Intrare: termina
verb (VT2)
Surse flexiune: DOOM 2
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • termina
  • terminare
  • terminat
  • terminatu‑
  • terminând
  • terminându‑
singular plural
  • termină
  • terminați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • termin
(să)
  • termin
  • terminam
  • terminai
  • terminasem
a II-a (tu)
  • termini
(să)
  • termini
  • terminai
  • terminași
  • terminaseși
a III-a (el, ea)
  • termină
(să)
  • termine
  • termina
  • termină
  • terminase
plural I (noi)
  • terminăm
(să)
  • terminăm
  • terminam
  • terminarăm
  • terminaserăm
  • terminasem
a II-a (voi)
  • terminați
(să)
  • terminați
  • terminați
  • terminarăți
  • terminaserăți
  • terminaseți
a III-a (ei, ele)
  • termină
(să)
  • termine
  • terminau
  • termina
  • terminaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)