terminație sf [At: GTN (1836), 76²/31 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: lat terminatio, -onis] 1 (Lin) Sunet sau gmp de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt Si: (înv) terminare (2). 2 (Rar) Desinență (1). 3 Partea terminală (1) a unui lucra.

TERMINAȚIE, terminații, s. f. 1. Parte terminală I a unui lucru. Terminații nervoase. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfîrșitul unui cuvînt. Expresia formală a deosebirilor de gen este terminația substantivelor. IORDAN, L. R. 284. Terminații... care sunau rău la urechea noastră. NEGRUZZI, S. I 338.

TERMINAȚIE s.f. 1. Partea terminală a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se află la sfîrșitul unui cuvînt. ♦ (Rar) Desinență. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].

TERMINAȚIE s. f. 1. partea terminală a unui lucru. 2. (lingv.) sunet care se află la sfârșitul unui cuvânt. ◊ (rar) desinență. 3. (muz.) concluzie melodică. (< lat. terminatio)

TERMINAȚIE ~i f. 1) Parte terminală; extremitate. ~ nervoasă. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinență. [G.-D. terminației] /<lat. terminatio

terminațiune sf vz terminație

terminați(un)e f. ultima parte a unei vorbe.

*terminațiúne f. (lat. terminátio, -ónis). Gram. Desinență, ultima parte a uneĭ vorbe, sufix: -an e o terminațiune augmentativă: bețiv-an. – Și -áție.

terminație (desp. -ți-e) s. f., art. terminația (desp. -ți-a), g.-d. art. terminației; pl. terminații, art. terminațiile (desp. -ți-i-)

terminație (-ți-e) s. f., art. terminația (-ți-a), g.-d. art. terminației; pl. terminații, art. terminațiile (-ți-i-)

terminație s. f. (sil. -ți-e), art. terminația (sil. -ți-a), g.-d. art. terminației; pl. terminații, art. terminațiile (sil. -ți-i-)

terminație

TERMINAȚIE s. v. desinență.

terminație s. v. DESINENȚĂ.

TERMINAȚIE s. f. (cf. lat. terminatio, fr. terminaison): (în terminologia lingvistică mai veche) partea finală a unui cuvânt (de după rădăcină), reprezentată printr-unul sau mai multe sunete echivalente cu o desinență, cu un sufix sau cu un sufix + o desinență, ca în exemplele -ar din strungar, -iște din porumbiște, -i din pomi, -uri din becuri; -ă din bună, -e din bune, -esc din românesc; -a din cânta, -ăm din plecăm, -eți din tăceți etc.