tarniță sf [At: (cca 1512-1521) ap. D. BOGDAN, GL. / V: (înv) ~rliță / Pl: ~țe, (reg) tărniți / E: ucr тарниця] 1 Șa (țărănească) de lemn sau de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. 2 (Pex) Sarcină pe care o duce un cal sau un măgar. 3 (Reg) Cele două aripi de lemn de la șa, care stau de o parte și de alta a spinării calului. 4 (Reg; îs) Cal de ~ Cal folosit la munte pentru căratul poverilor. 5 (Reg) Coamă de munte sau de deal în formă de șa. 6 (Reg) Trecătoare (19). 7 (Reg) Drum de munte, bătut de oi sau de vite.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn (mai rar de piele), folosită la călărie sau la transportul unei poveri pe spinarea calului. După ce se cumpăniră în tarnițele nalte de lemn... Onofrei și Samoilă ieșiră pe subt boltă. SADOVEANU, F. J. 313. Marți des-dimineață puse tarnițele și desagii pe cai. CREANGĂ, A. 23. Toți merg... călări pe cai mici muntenești, șezînd cei mai mulți pe tarnița goală. ȘEZ. I 35. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o tarniță întinsă, acoperită de o iarbă subțire, uscată și lunecoasă. VLAHUȚĂ, R. P. 71. 3. (Regional) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Era despre seară și mă dusesem să-mi aduc boii... cînd la capătul tarniței iacă dihania de urs. MARIAN, NA. 248.

TARNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unor poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3. (Reg.) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. – Ucr. tarnic’a.

TARNIȚĂ ~e f. 1) înv. Șa țărănească primitivă (din lemn), folosită la călărie sau la transportarea unor poveri. 2) Culme de deal sau de munte în formă de șa. 3) rar Drum de munte bătătorit de oi sau de vite. [G.-D. tarniței] /<ucr. tarnicá

tarniță f. Mold. șea de lemn: puse tarnițele și dăsagii pe cai CR. [Serb. TARNIȚE (v. tar)].

tárniță f., pl. e (sîrb. tarnice, căruță de transport, ceh. tarný, încărcat, d. ung. tár, magazie, depozit. V. tar). Mold. Maram. Șa de lemn, șa de dus sarcinĭ.

tarliță sf vz tarniță

TARLIȚĂ s.f. (Mold.) Șa. Îl pusără călare pre un asin legat pre samar [marg.: tarliță] cu funia. DOSOFTEI, VS. Etimologie: ucr. tarnica.

tarniță (pop.) s. f., g.-d. art. tarniței; pl. tarnițe

tarniță (pop.) s. f., g.-d. art. tarniței; pl. tarnițe

tarniță s. f., g.-d. art. tarniței; pl. tarnițe

tarniță (-țe), s. f. – 1. Șa de călărie. – 2. Depresiune într-o înălțime. Sb., cr. tarnice, rut. tarnica „care de poveri” (Tiktin; Candrea), în loc de *tovarnica < tovarŭ „povară”, cf. mag. tárnok „șa”. – Der. întărnița, vb. (a înșeua). Tarliță, vb. (Banat, targă) pare a rezulta dintr-o contaminare a lui țarniță cu mag. taraglya „targă”.

tarniță, tarnițe, s.f. – (reg.) 1. Șa de călărie, confecționată din lemn (ALRRM, 1971: 374). „Cuvântul mai literar, șa, încă se folosește rar și în înțelesul acela general, ca și tarniță” (Țiplea, 1906). 2. Culme, coamă de munte sau deal în formă de șa; trecătoare. ♦ (top.) Tarnița, fânațe, deal în Bârsana și Dragomirești (Vișovan, 2005); La tarnița, deal în Suciu de Sus (Vișovan, 2008). (Mold., Maram.). – Din ucr. tarnyca „car de poveri” (Tiktin, Candrea, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

tarniță, -e, s.f. – (înv.) Șa de călărie, confecționată din lemn (ALR 1971: 374). „Cuvântul mai literar, șa, încă se folosește rar și în înțelesul acel general, ca și tarniță” (Țiplea 1906). – Din ucr. tarnica „care de poveri” (Tiktin, Candrea cf. DER).