CULME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal și ușor înclinată, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ◊ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

culme sf [At: URECHE, ap. LET. I, 141/33 / V: ~mă, ~mie / Pl: ~mi și (rar) ~muri / E: ml culmen] 1 Partea cea mai înaltă a unui munte sau deal Si: creastă, coamă, spinare, vârf (pop) culmiș. 2 Muchie orizontală formată de cele două planuri înclinate ale acoperișului. 3 (Reg) Grindă orizontală în care sunt fixați căpriorii acoperișului. 4 (Pan) Muchia de sus a unui zid. 5 (Pgn) Partea cea mai de sus. 6 (Reg; la cal) Coamă. 7 (Reg) Podoabă din vârful coifului. 8 (Fig) Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge Si: apogeu. 9 (Pfm; îlav) La (nob în) ~ Foarte mult. 10 (Pfm; îcs) ~a ~milor Nemaipomenit! 11 (Reg) Prăjină lungă (în casele țărănești), fixată de grinzi, de care se atârnă haine, țesături sau obiecte. 12 (Reg; spc; lpl) Două sau mai multe rânduri de bețe pe care se clădesc fagurii. 13 (Reg) Țesătură țărănească, colorată, în formă de fâșie, întinsă pe perete ca podoabă. 14 (Pfm; îe) Ce-i pe mine, și pe ~ Asta-i tot ce am! 15 Punctul cel mai înalt în traiectoria unui corp ceresc. 16 (Pfm; îe) A fi în ~a fericirii A fi foarte fericit. 17 (Pfm; îe) Asta-i ~a! Exprimă indignarea.

CULME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ♦ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

CULME, culmi, s. f. 1. Partea de sus, înălțimea ascuțită și prelungită orizontal a unui munte sau a unui deal; creștet. V. creastă, coamă, spinare. Din culmea pleșuvă cu creștetul alb Privirea mea zboară departe. GOGA. P. 52. În locul gardului de pe cîmp, vede acum o gireadă mare și două mai mici, așezate pe culmea dealului. CREANGĂ, P. 158. Este și măreție și sublim în culmile care se înalță încununate de brazi întunecați. RUSSO, O. 100. ◊ Fig. Vedea culmile strălucite ale unui oraș. EMINESCU, N. 70. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare, Era o zi senină era mărețul soare Ajuns în culmea sa. BOLLIAC, O. 201. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. Partidul arată maselor că drumul spre culmile luminoase ale socialismului nu este un drum ușor, că el este legat de greutăți inerente perioadei de trecere de la capitalism la socialism, căci în această perioadă lupta de clasă se ascute și mai mult. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. Țăranii erau în culmea fericirii. Aplaudau din răsputeri. SAHIA, N. 66. ◊ Loc. adv. La culme = cît se poate de mult, la maximum. Cînd auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de casă, și cînd mai vedeam cum rămîn satele și locurile frumoase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățoșează înainte-ne, supărarea noastră creștea la culme. CREANGĂ, A. 124. Răbdarea vînătorului era ajunsă la culme, ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = (asta) întrece orice margini, orice închipuire, e nemaipomenit. 3. (Popular) Prăjină lungă, atîrnată în casele țărănești de grinzi sau așezată în preajma cuptorului, pe care se așază haine, obiecte casnice etc. De-a lungul prispelor atîrnă pe culmi velințe vărgate, cămăși înflorite, scurteici și zăvelci cusute cu fluturi. VLAHUȚĂ, O. A. II 132. Căută...pe sub pat, pe culme, și-i dete niște țoale de pus pe dînsa. ISPIRESCU, L. 396. Deasupra patului o culme, pe care stau aruncate cîteva haine ponosite. CONTEMPORANUL, VII 490.

CULME ~i f. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; coamă; creastă; spinare; creștet; vârf; pisc. 2) Punctul cel mai înalt față de orizont din drumul parcurs de un astru pe bolta cerească. 3) fig. Punct culminant în evoluția unui fenomen, a unei situații sau a unei acțiuni; apogeu. În ~ea fericirii. ◊ (Asta-i) ~ea! ~ea culmilor! asta întrece orice măsură; e nemaipomenit. 4) Băț lung sprijinit de grinzi într-o casă țărănească, pe care se atârnă haine. [G.-D. culmii] /<lat. culmen

culme f. 1. partea cea mai de sus: coama casei, pisc de deal, etc.; 2. fig. gradul cel mai înalt: culmea îndrăznelii; 3. prăjină legată de grinzile podinei (la casele țărănești) pe care se țin hainele. [Lat. CULMEN].

cúlme f. (lat. culmen; it. colmo, vfr. colme, sp. cumbre, pg. cume). Partea de sus, coama: culmea îndrăzneliĭ. Asta e culmea culmilor, e ne maĭ pomenit, colosal. La culme, în cel maĭ mare grad: obraznic la culme. Prăjină așezată orizontal de care se atîrnă haĭne, velințe ș. a. în casele țăranilor: rochița de pe culme. (Teod. P. P. 305). V. sleme.

culmă sf vz culme

culmie sf vz culme

cună² sf vz culme

Ilie (Culmea sfântului) f. pisc de munte în jud. Prahova, desparte apa Doftanei de a Teleajenului.

culme s. f., g.-d. art. culmii; pl. culmi

culme s. f., g.-d. art. culmii; pl. culmi

culme s. f., g.-d. art. culmii; pl. culmi

CULME s. v. apogeu.

CULME s. 1. v. vârf. 2. (GEOGR.) v. creastă. 3. v. coamă. 4. (reg.) rudar, rudă. (De ~ se atârnă unele obiecte, în casele țărănești.)

CULME s. 1. (GEOGR.) creastă, creștet, pisc, vîrf, (rar) obîrșie, (înv. și reg.) sîmcea, (reg.) piscan, spic, tigvă, titilă, vîrvare, (Transilv.) picui, (Mold., Transilv. și Maram.) țiclău, (înv.) suiș. (Alpiniștii au atins ~ muntelui.) 2. (GEOGR.) coamă, creastă, creștet, muchie, spinare, sprinceană, (pop.) culmiș. (Înaintează pe ~ muntelui.) 3. (CONSTR.) coamă, creastă, (reg.) comană, coroană, laț, samară, slimnă. (~ a acoperișului unor case.) 4. (reg.) rudar, rudă. (De ~ se atîrnă unele obiecte, în casele țărănești.)

culme s. v. APOGEU.

culme (culmi), s. f. – 1. Vîrf, creastă. – 2. Coamă, linie de intersecție a două versante de acoperiș. – 3. Prăjină orizontală în casele țărănești, de care se atîrnă haine. – 4. Culme, apogeu. – 5. Desăvîrșire, perfecțiune. – 6. Cruce de ramă, la stupi. – 7. Pînză țesută în casă pentru împodobirea interiorului. – Mr. culme, megl. culmi. Lat. culmen (Diez, I, 133; Pușcariu 437; Candrea-Dens., 431; REW 2376; DAR); probabil prin intermediul unei forme *culmis; cf. alb. kuljm (Meyer 213; Philippide, II, 639), it. (sp.) colmo, fr. comble, sp. cumbre, port. (gal.) cume. – Der. culmiș, s. n. (culme); culminăriță, s. f. (pînză de casă pentru mobile), care pare să reprezinte un *culminaria (Candrea-Dens., 432; DAR). – Der. neol. culmina, vb., din fr.; culminant, adj.; culminație, s. f.

PLEȘU (Culmea Pleșului), culme deluroasă îngustă în NV Subcarpaților Neamțului, extinsă pe o lungime de 24 km, pe direcție NV-SE, între văile râurilor Neamț (la V) și Nemțișor (la E). Alcătuită din conglomerate, marne și gresii. Alt. max.: 911 m. Acoperită cu păduri de fag, de fag în amestec cu conifere și de molid în amestec cu brad. Prezintă abrupturi de peste 400 m față de depr. Neamț.