TAGĂ s. f. (Înv.) Tăgăduială, tăgadă, negare; contestare. ◊ Loc. adv. Fără (de) tagă = fără îndoială, incontestabil. – Cf. tăgadă.

ȚAC interj. Cuvânt care imită un țăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ◊ Loc. adv. Țac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.

tagă sf [At: CORESI, EV. 472 / Pl: ? / E: ns cf tăgădui] 1 (Înv) Tăgadă (1). 2 (Înv; îlav) Fără (de) ~ Fără îndoială Si: incontestabil. 3 (Înv; îal) Fără șovăire Si: mereu. 4 (Îrg; îlv) A da ~ (sau ~ga), (înv) a avea (sau a prinde, a-i fi) ~ (de ...) A nega. 5 (Reg; d. oameni; îe) A pune ~ A nu mai voi să facă un lucru. 6 (Reg; d. animale de tracțiune; îae) A nu voi să tragă. 7 (Reg; îe) A se pune ~ga A se ambiționa. 8 (Reg) Cauză (3).

țac [At: POLIZU / V: ~a, țaga, țăc / E: fo] (Adesea repetat sau în combinații cu variantele lui) Cuvânt care redă: 1 i Zgomotul produs de lovirea a două obiecte (metalice). 2 i Zgomotul produs de declanșarea unui mecanism. 3 i Zgomotul produs de copitele calului în mers. 4 i Zgomotul produs la tăierea unui material (mai ales cu foarfecele). 5 s (Îe) A ajunge la ~ A ajunge la momentul oportun Si: a ajunge la țanc. 6 i Zgomotul produs prin lovirea la intervale regulate a pământului cu sapa sau cu altă unealtă agricolă pentru a-l mărunți în vederea cultivării. 7 i (Adesea cu valoare predicativă) O acțiune bruscă și neașteptată. 8 i (Adesea cu valoare predicativă) O mișcare rapidă, repetată. 9 i Sunetul caracteristic scos de anumite păsări. 10 i (Fam; și cu valoare predicativă) Vorbire cicălitoare.

țaca i vz țac

țaga i vz țac

țăc i vz țac

țăgă i vz țigă¹

țâc³ i vz țigă¹

țe^2[1] i vz țigă¹

țica i vz țigă¹

țică¹ i vz țigă¹

țiga i vz țigă¹

țigă¹ i [At: CHEST. V, 77/25 / V: țăgă, țâc, țe, țica, țică, țiga, țighe, țighi, țogă / E: ger Ziege „capră”] (Reg; are, în combinație cu prima parte a cuvântului sau cu alte interjecții) Strigăt cu care: 1 Se mână caprele și oile. 2 Se cheamă caprele și oile. 3 Se alungă caprele și oile.

țighe i vz țigă¹

țighi i vz țigă¹

țogă i vz țigă¹

ȚAC! interj. 1 Imită sgomotul făcut de un lucru care se taie: (biletele de abonament sînt) cu numere: l-am ras, țac! îi taiu numărul (CAR.); scoate cuțitul de la brîu, pune degetul cu inelul pe un tăietor și, țac! îl taie și-l aruncă... în apă (R.-COD.); Țac! țac! prin copac, Fîș! fîș! prin păiș (GOR.), ghicitoare despre „coasă” ¶ 2 Imită un țăcănit: subprefectul auzi, țac! căzînd cocoșul revolverului, fără ca însă să plece lovitura (D.-ZAMF.) [onom.].

ȚANC!³ interj. = ȚAC! ~! se auzi deodată o lovitură de fier în fier (DEM.).

TAGĂ s. f. (Înv.) Tăgăduială, tăgadă, negare; contestare. ◊ Loc. adv. Fără (de) tagă = fără îndoială, incontestabil. – Cf. tăgadă.

ȚAC interj. Cuvânt care imită un țăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ◊ Loc. adv. Țac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.

TAGĂ s. f. (Învechit) Tăgăduială, tăgadă, negare, contestare. Se vor întrebuința împotriva noastră taga și defăimarea. BOLLIAC, la TDRG. ◊ Loc. adv. Fără (de) tagă = fără îndoială, fără tăgadă. Acest nume este deci, fără tagă, al vestitului meșter romîn. ODOBESCU, S. II 510. Socotesc dar că în lume eu întîi sînt trebuită, Bătrînimii, tinerimei, fără tagă sînt dorită. PANN, P. V. II 24.

ȚAC interj. 1. Onomatopee care imită zgomotul produs la tăierea unui material (în special cu foarfecele). A hotărît d. Nae să dea [biletele de abonament] la tipograf ie să i le facă cu numere: l-am ras? țac! îi tai numărul. CARAGIALE, O. I 183. Țac, țac Prin copac, Fîș, fîș Prin păiș (Coasa). GOROVEI, C. 114. ◊ Loc. adv. Țac-pac = repede, cît ai clipi din ochi, în două mișcări, una-două. Crezi că popa-i slab? Să-l ții și să-l razi așa, țac-pac? SADOVEANU, la TDRG. 2. Onomatopee care imită un țăcănit. Subprefectul auzi țac! căzînd cocoșul revolverului, fără ca însă să plece lovitura. D. ZAMFIRESCU, la CADE.

ȚAC interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda țăcănitul ușor al unor obiecte sau zgomotul produs la tăierea cu foarfecele) ◊ ~-pac într-o clipită; repede. /Onomat.

tagă f. contestare: fără tagă sunt dorită (averea) PANN. [Abstras din tăgadă].

țac! int. imită sgomotul copitelor calului sau loviturile repetate cu uneltele de fier: țac-țac! [Onomatopee].

tágă f., pl. tăgĭ (din tăgadă). Munt. Mold. Tăgăduire, contestare. Opozițiune, opor: fără tagă (Pan), se punea de tagă = se opunea (Șez. 30, 198).

țac interj. care arată zgomotu lucrurilor metalice care se lovesc fără să zîngănească, cum ar fi zgomotu unuĭ ceasornic de buzunar (țac-țac saŭ tic-tac) saŭ clănțănitu altuĭ mecanizm. V. țanc 2.

tagă (înv.) s. f., g.-d. art. tăgii

tagă (înv.) s. f., g.-d. art. tăgii

țac-țac v. țac

tagă s. f., g.-d. art. tăgii

tagă s. f., g.-d. art. tagăi

țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală, s. f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci); țăcănitură (var. țăcăraie), s. f. (țăcănit); țăcănit, s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (var. țaglă, țiglă), s. f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înțigla (var. înțegla, înțigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat, adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (var. țîclă(u), țiclău), s. f. și n. (culme, pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); țăcălău, s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (var. țîngălău, Olt. țîcărău), s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; țiglean (var. țiglete, țîclete), s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); țoangă, s. f. (Trans., clopoțel); țuclău (var. țîclău), s. n. (Mold., vîrf, culme); țuglui (var. țuclui), s. n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie, s. f. (cioc, barbișon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. țanc, țigău, țicni, țugui.

ȚAGA 1. – s. Țagu. Z. diac 1623 (Cat mold II) și s. ard. 2. Țagoi, Neagoe, țig. (AO XIX 167). 3. Cont. cu Țugulea: Țăgule boier (Sd XIX 45).

TAGĂ s. v. contestare, dezmințire, negare, negație, renegare, tăgadă, tăgăduială, tăgăduire.

tagă s. v. CONTESTARE. DEZMINȚIRE. NEGARE. NEGAȚIE. RENEGARE. TĂGADĂ. TĂGĂDUIALĂ. TĂGĂDUIRE.

TAGĂ s.f. (Mold., ȚR) În loc. vb. A prinde tagă, a-i fi tagă (de . . .) A nega, a contesta. A: De cuvînt dirept tu prinzi tagă. DOSOFTEI, PS. De, giudețul tău nu ... mi-i tagă. DOSOFTEI, PS. B: Fiecine ce va prinde tagă de zapis sau de iscălitura lui să fie lipsit și gol de cinstea ce vă avea. ÎL, 19. ◊ (Mold.) Loc. adv. Fără tagă = fără șovăire. Mulțămescu-ți cu inemă întreagă, slăvindu-ți sfînt nume fără tagă. DOSOFTEI, PS. Fără tagă propoveduind cuvîntul și făcînd multe minuni, au întors pre mulți la credință. DOSOFTEI, VS. Etimologie: cf. tăgădui. Cf. tăgadă, tăgădaș.