TĂGADĂ, tăgade, s. f. Tăgăduială. ◊ Loc. adv. Fără (putință de) tăgadă = neîndoios, nedezmințit, sigur. – Din tăgădui (derivat regresiv).

tăgadă sf [At: DOSOFTEI, PS. 223/2 / Pl: ~de / E: pvb tăgădui] 1 Contestare a existenței, a necesității, a obligativității (unui lucru, unui fenomen, unei afirmații etc.) Si: dezmințire, negare, tăgăduială (1), tăgăduire, (îrg) tăgădaș, tăgădat, (înv) tagă (1), făgăduință, (reg) tarpel². 2 (Pex) Îndoială. 3 (îlav) Fără (de) ~ În mod sigur Si: incontestabil, neîndoios. 4 (Reg; îlav) Pe (sau cu) ~ Pe ascuns.

TĂGADĂ, tăgade, s. f. Tăgăduială. ◊ Loc. adv. fără (putință de) tăgadă = neîndoios, nedezmințit, sigur. – Din tăgădui (derivat regresiv).

TĂGADĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgăduială, tăgăduire. Învățătorul, crezînd că e cazul să-și facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar așa de bolnavă. DUMITRIU, N. 124. Ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă. CARAGIALE, S. 42.

TĂGADĂ ~e f. v. A TĂGĂDUI. ◊ Fără ~ a) în mod operativ; fără a aștepta mult; b) în mod sigur; neîndoielnic. /v. a tăgădui

TĂGADĂ s.f. (Mold.) Negare, contestare. Și greșealele-mi știi de grămadă, Că de tine nu-mi iaste tăgadă. DOSOFTEI, PS. Din care lucru din tăgadă mărturisire adevărului, de cînd zicem. CANTEMIR, IST. Etimologie: tăgădui. Cf. t a g ă, t ă g ă d a ș.

tăgadă f. negațiune. [Tras din tăgăduì].

tăgádă f., pl. e, ca făgadă (d. tăgăduesc). Tăgăduire, negațiune. Tăgadă de dreptate, refuz de a primi la judecată (un judecător unuĭ reclamant).

tăgadă s. f., g.-d. art. tăgadei; pl. tăgade

tăgadă s. f., g.-d. art. tăgadei; pl. tăgade

tăgadă s. f., g.-d. art. tăgadei; pl. tăgade

TĂGADĂ s. v. contestare.

TĂGADĂ s. contestare, dezmințire, negare, negație, renegare, tăgăduială, tăgăduire, (înv.) tagă, tăgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)