2 intrări

14 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TĂRÂȚÁRE, tărâțări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a se tărâța și rezultatul ei; cojire, jupuire. – V. tărâța.

TĂRÂȚÁRE, tărâțări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a se tărâța și rezultatul ei; cojire, jupuire. – V. tărâța.

tărâțare sf [At: PISCUPESCU, O. 261/9 / Pl: ări / E: tărăță] 1 (Îrg) Cojire a pielii Si: jupuire, (îvr) tărâțătură, tărâțeală. 2 (Reg; rar) Fărâmițare a lemnelor.

TĂRÂȚÁ, pers. 3 tărâțează, vb. I. Refl. (Pop.) A se coji, a se jupui. – Din tărâțe.

TĂRÂȚÁ, pers. 3 tărâțează, vb. I. Refl. (Pop.) A se coji, a se jupui. – Din tărâțe.

târâța [At: PISCUPESCU, O. 261/2 / V: (reg) i / Pzi: 3 ~țea / E: tărâță] 1 vr (Îrg; d. piele) A se coji2 (6). 2 vi (Reg; rar; d. lemne; îf tărâți) A se fărâmița (2).

TĂRÎȚÁ, pers. 3 tărîțează, vb. I. Refl. A se coji, a se jupui. Se jupoaie și se tărîțează pielea. PISCUPESCU, O. 261.

TĂRÎȚÁRE, tărîțări, s. f. Cojire, jupuire. Furia căldurii... trupului scade și să alină cu ieșirea petelor și... să potolește de tot cu jupuirea și tărîțarea lor. PISCUPESCU, O. 261.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

tărâțáre (pop.) s. f., g.-d. art. tărâțắrii; pl. tărâțắri

tărâțáre s. f., g.-d. art. tărâțării; pl. tărâțări

!tărâțá (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se tărâțeáză

tărâțá vb., ind. prez. 3 sg. tărâțeáză corectată


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

TĂRÂȚÁRE s. v. cojire, descuamare, descuamație, jupuire.

TĂRÂȚÁ vb. v. coji, descuama, jupui, scoroji.

tărîța vb. v. COJI. DESCUAMA. JUPUI. SCOROJI.

tărîțare s. v. COJIRE. DESCUAMARE. JUPUIRE.

Intrare: tărâțare
tărâțare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tărâțare
  • tărâțarea
plural
  • tărâțări
  • tărâțările
genitiv-dativ singular
  • tărâțări
  • tărâțării
plural
  • tărâțări
  • tărâțărilor
vocativ singular
plural
Intrare: tărâța
verb (V201)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • tărâța
  • tărâțare
  • tărâțat
  • tărâțatu‑
  • tărâțând
  • tărâțându‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • tărâțea
(să)
  • tărâțeze
  • tărâța
  • tărâță
  • tărâțase
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
  • tărâțea
(să)
  • tărâțeze
  • tărâțau
  • tărâța
  • tărâțaseră
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

tărâțare

etimologie:

  • vezi tărâța
    surse: DEX '98 DEX '09

tărâța

etimologie:

  • tărâțe
    surse: DEX '98 DEX '09