SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

escuză sf vz scuză

scuza [At: (începutul sec. XVIII) MAG. IST. I, 197/7 / V: (înv) e~ (S și: escusa), exc~ (S și: excusa) / Pzi: scuz și (înv) ~zez / E: fr excuser, it scusare] 1 vt (C. i. situații, acțiuni, manifestări, stări sufletești etc. proprii sau ale altora) A prezenta ca fiind mai puțin reprobabil, prin arătarea motivelor sau prin explicații, argumente etc. 2 vt (Pex) A motiva. 3 vr A-și căuta motive (întemeiate), explicații, argumente etc. convingătoare în ceea ce privește o acțiune, o manifestare etc. (reprobabilă), pentru diminuarea (sau anularea) unei vini sau pentru neîndeplinirea (sau îndeplinirea în mod nesatisfăcător) a unei acțiuni, a unei însărcinări Si: a se dezvinovăți, a se disculpa, a se justifica. 4-5 vr A-și exprima regretul (în fața cuiva) (sau a-și cere iertare de la cineva) pentru o greșeală, pentru o jignire (neintenționată), un deranj sau o manifestare (involuntară) care nu a fost la locul ei, pentru o impolitețe, o stângăcie etc. 6 vt (C. i. oameni) A fi de acord cu scuzele (4) exprimate de cineva. 7 vt (Pex) A ierta. 8 vt(a) (La imperativ; adesea cu determinările enclitice „-mă”, „-ne”) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc. Si: (mii de) scuze!, scuzele mele!, pardon!, iertați(-mă)!. 9 Formulă de politețe prin care cineva cere permisiunea, îngăduința etc. cuiva Si: iertați(-mă!, pardon!, permiteți(-mi)!, îngăduiți(-mi)!.

scuză sf [At: HELIADE, D. J. 61/13 / V: (înv) e~ (S și: escusă) / S și: (înv) scusă / Pl: ~ze / E: it scusa, fr escuse] 1 Motiv (real sau inventat), explicație, argument etc. prin care se încearcă să se motiveze, să se justifice o situație, o acțiune, o manifestare, o stare sufletească etc. (reprobabilă), neîndeplinirea (sau îndeplinirea în mod nesatisfăcător) a unei activități, a unei însărcinări, a unei obligații etc. să micșoreze sau să anuleze o vină, o greșeală etc. 2 (Pex) Motivare. 3 (Jur; de obicei cu determinări care arată circumstanța atenuantă) Împrejurare care atrage, în caz de săvârșire a unei infracțiuni, fie nepedepsirea făptuitorului, fie micșorarea vinovăției lui. 4 (De obicei lpl; adesea în legătură cu verbe ca „a cere”, „a prezenta”, „a înfățișa”, înv, „a face” etc.) Cerere de iertare pentru o greșeală, pentru o jignire (neintenționată), pentru un deranj sau pentru o manifestare (involuntară) care nu a fost la locul ei, pentru o impolitețe, o stângăcie etc. 5 Cuvânt de disculpare. 6 (Îlv) A primi (sau a accepta, a admite) ~zele (cuiva) A scuza (6). 7 (Îc) (Mii de) ~ze! (sau ~zele mele!) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, pentru o stângăcie etc. Si: iertați(-mă)!, scuzați(-mă)!, pardon!.

SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

SCUZA, scuz, vb. I. 1. Refl. A-și cere iertare pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva; a-și exprima părerea de rău. Se scuză că-l găseam în papuci. SADOVEANU, E. 127. Soția prefectului îl refuză, scuzîndu-se amabil. REBREANU, R. I 220. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință. CARAGIALE, O. II 360. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele cuiva; a ierta. A scuza un copil. ♦ (La imper.) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru un deranj sau o stîngăcie. V. pardon. Prefectul zise: Am o chestie de slujbă cu tine, colonele... Ne scuzați... coniță. DUMITRIU, N. 116. – Prez. ind. și: (nerecomandabil) scuzez (IBRĂILEANU, SP. CR. 37, MACEDONSKI, O. IV 33).

SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv invocat de cineva pentru a se dezvinovăți, pentru a justifica o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o datorie; dezvinovățire, justificare. Numai Grigore îi ascultă scuzele și explicațiile. REBREANU, R. I 213. Minunată judecată, dar ieftină scuză! CARAGIALE, N. S. 22. În loc de a aresta pe criminalul el se mulțumi cu scuzele sale. HASDEU, I. V. 146. 2. (De obicei la pl.) Exprimare a regretului pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva. Cuvinte de scuză. ◊ Expr. A cere (sau a prezenta, a exprima, a înfățișa) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. Mi-a trimis... un bilețel în care îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la București. Abia își cerea scuze. DUMITRIU, B. F. 39. Să-i înfățișez complimentele și scuzele mele. GALACTION, O. I 233. Se gîndi să-l strige. Să-i întindă mîna și să-i ceară scuze. SAHIA, N. 89. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. Privirea d-voastră... mă face să bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greșeală la mijloc, vă rog să primiți scuzele mele. HOGAȘ, H. 99.

SCUZA vb. I. 1. refl. A aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. 2. tr. A accepta scuzele cuiva; a ierta. [P.i. scuz. / < it. scusare, cf. fr. excuser < lat. excusare].

SCUZĂ s.f. 1. Explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ♦ A cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvîrșită; a cere iertare. [< it. scusa, cf. fr. excuse].

SCUZA vb. I. refl. a aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. II. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta. (< it. scusare, fr. excuser)

SCUZĂ s. f. 1. explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină: dezvinovățire, justificare. 2. exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ◊ a cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvârșită; a cere iertare. (< it. scusa, fr. excuse)

A SCUZA scuz tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsă; a ierta. 2) A elibera de acuzație, primind scuzele aduse; a ierta. 3) (greșeli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a da uitării; a ierta. /<fr. excuser, it. scusare

A SE SCUZA mă scuz intranz. A-și cere scuze (pentru o greșeală, pentru un deranj etc.); a cere iertare; a-și exprima regretul. ◊ Scuzați (vă rog)! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, pentru un deranj etc. /<fr. excuser, it. scusare

SCUZĂ ~e f. 1) Motiv invocat de cineva pentru a-și dovedi nevinovăția sau pentru a se eschiva de la ceva; îndreptățire; justificare. 2 ) Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; iertare. ◊ A cere ~e a cere iertare. A primi ~ele cuiva a accepta motivele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta pe cineva. /<it. scusa, fr. escuse

scuzà v. 1. a admite scuze, a ierta: a scuza o greșală; 2. a servi de scuză.

scuză f. 1. cuvânt de disculpare; 2. motiv de a nu face ceva obligatoriu; 3. fig. mărturie de regret: a face scuze cuiva.

*scuz, a -á v. tr. (it scusare, fr. excuser d. lat. excusare, d. ex din, și causa, cauză, proces. V. a- și re-cuz, iscusat). Dezvinovățesc (în greșelĭ micĭ), aduc motive de scuză: a scuza un prieten absent. Admit scuza, ĭert: a nu scuza absența cuĭva. Servesc ca scuză: nimica nu te poate scuza. V. refl. Aduc motive de scuză, rog să nu se supere: invitatu s’a scuzat că nu poate venĭ. V. motivez.

*scúză f., pl. e (it scusa, fr. excuse). Dezvinovățire, motiv de a te dezvinovățĭ: n’aĭ nicĭ o scuză că n’aĭ venit. Dezvinovățire, ĭertare (în lucrurĭ micĭ): ițĭ cer scuză (saŭ scuze) că te-am călcat pe picĭor. Pl. vorba pin care te scuzĭ: a exprima, a pre- senta scuze. V. pardon.

scuza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. scuz, 3 scuză; conj. prez. 1 sg. să scuz, 3 să scuze

scuză s. f., g.-d. art. scuzei; pl. scuze

scuza (a ~) vb., ind. prez. 3 scuză

scuză s. f., g.-d. art. scuzei; pl. scuze

scuza vb., ind. prez. 1 sg. scuz, 3 sg. și pl. scuză

scuză s. f., g.-d. art. scuzei; pl. scuze

scuz.

scuză (-ze), s. f. – Dezvinovățire. It. scusa, fr. excuse. – Der. scuza, vb., din it. scusare, fr. excuser; scuzabil, adj., din fr. excusable.

SCUZA vb. 1. v. dezvinovăți. 2. a ierta. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.) 3. a justifica, a motiva. (Scopul ~ mijloacele.)

SCUZAȚI interj. iertați!, pardon!

SCUZĂ s. 1. v. dezvinovățire. 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. v. motiv.

SCUZA vb. 1. a (se) apăra, a (se) dezvinovăți, a (se) disculpa, a (se) justifica, (rar) a (se) dezvinui, (înv. și reg.) a (se) cura, (înv.) a (se) îndreptăți, a (se) mîntui. (Nu te mai ~ atîta!) 2. a ierta. (Vă rog să mă ~ pentru o clipă.) 3. a justifica, a motiva. (Scopul ~ mijloacele.)

SCUZĂ s. 1. dezvinovățire, disculpare, justificare, (rar) dezvinuire, scuzare. (O ~ neconvingătoare.) 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. motiv, pretext, (înv.) cale, (înv., în Transilv.) șteamăt, (grecism înv.) profasis. (Ce ~ ai invocat pentru a lipsi?)