prosternare sf [At: ODOBESCU, S. I, 288 / Pl: ~nări / E: prosterna] 1 Înclinare până la pământ. 2 Îngenunchere în semn de venerație, de supunere, de umilință. 3 Atitudine a celui care se prosternă Si: (asr) prosternație.

PROSTERNARE s. f. Acțiunea de a se prosterna; înclinare, îngenunchere, supunere în fața cuiva. V. ploconire. (Fig.) N-am putut stăpîni nevoia de prosternare din ochii mei și nici ea nesiguranța din ai ei. IBRĂILEANU, A. 189.

PROSTERNARE s.f. Acțiunea de a se prosterna și rezultatul ei; închinare; prosternație. [< prosterna].

PROSTERNA, prosternez, vb. I. Refl. A se pleca, a se înclina (până la pământ) în fața cuiva în semn de venerație, de umilință, de supunere etc. [Prez. ind. și: prostern] – Din fr. prosterner.

prosterna vr [At: HELIADE, O. II, 78 / V: (înv; cscj) proșterne / Pzi: prostern, ~nez / E: fr prosterner] 1 A se înclina până la pământ. 2 A îngenunchia în semn de venerație, de supunere, de umilință etc.

proșterne v vz prosterna

PROSTERNA, prostern, vb. I. Refl. A se pleca, a se înclina (până la pământ) în fața cuiva în semn de venerație, de umilință, de supunere etc. [Prez. ind. și: prosternez] – Din fr. prosterner.

PROSTERNA, prostern și prosternez, vb. I. Refl. A se înclina (pînă la pămînt) în fața cuiva sau a îngenunchea în semn de venerație, de umilință, de supunere etc. V. ploconi, închina. Îmi plăcea să văd toată lumea aceea prosternată la picioarele mele; erau momente cînd mă credeam o eroină de prin romane, de prin basme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 62. Căci mie-n genunche el s-a prosternat, Convins că de mine poate fi salvat. CARAGIALE, O. III 131.

PROSTERNA vb. I. refl. A se înclina pînă la pămînt; a îngenunchea (în semn de venerație, de supunere, de umilire etc.). [P.i. prostern și -nez. / < fr. prosterner, cf. lat. prosternere].

PROSTERNA vb. refl. a se înclina până la pământ; a îngenunchia (în semn de venerație, de supunere). (< fr. prosterner, lat. prosternere)

A SE PROSTERNA mă prostern intranz. 1) A se închina adânc (în semn de respect deosebit, de adorație sau de umilință). 2) fig. A manifesta o admirație servilă (față de cineva); a se ploconi. [Și prosternez] /<fr. prosterner

prosternà v. a se închina până la pământ, în semn de rugăminte sau de adorațiune.

*prostérn și -éz, a -á v. tr. (fr. prosterner, d. lat. pro-stérnere, d. pro, înainte, și stérnere, a așterne. V. strat). Plec la pămînt în semn de respect, umilință, adorațiune: căința îl prosternă pe culpabil. V. refl. Mă înclin pînă la pămînt: a se prosterna în fața altaruluĭ, în fața celor marĭ.

prosternare s. f., g.-d. art. prosternării; pl. prosternări

!prosternare s. f., g.-d. art. prosternării; pl. prosternări

prosternare s. f. (sil. mf. -ster-), g.-d. art. prosternării; pl. prosternări

prosterna (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă prosternez, 3 se prosternează; conj. prez. 1 sg. să mă prosternez, 3 să se prosterneze; imper. 2 sg. afirm. prosternează-te; ger. prosternându-mă

!prosterna (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se prosternează

prosterna vb. (sil. mf. -ster-), ind. prez. 1 sg. prostern/prosternez, 3 sg. și pl. prosternă/prosternează

prostern, -tearnă 3 conj.

PROSTERNARE s. închinare, înclinare, plecare, (rar) prosternație. (~ adâncă a cuiva în fața unei persoane.)

PROSTERNARE s. închinare, înclinare, plecare, (rar) prosternație. (~ adîncă a cuiva în fața unei persoane.)

PROSTERNA vb. a se închina, a se înclina, a se pleca. (Se ~ adânc în fața lui.)

PROSTERNA vb. a se închina, a se înclina, a se pleca. (Se ~ adînc în fața lui.)