12 definiții pentru pretenție


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PRETÉNȚIE, pretenții, s. f. 1. Revendicare a unui drept; drept pe care și-l revendică cineva. 2. Convingere (nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale și cerința ca această convingere să fie împărtășită și de ceilalți; (la pl.) aere de superioritate, ifose. ♦ Intenție, dorință, năzuință ambițioasă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pretenții = modest, potrivit (ca amploare, valoare etc.). 3. Exigență. – Din fr. prétention.

PRETÉNȚIE, pretenții, s. f. 1. Revendicare a unui drept; drept pe care și-l revendică cineva. 2. Convingere (nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale și cerința ca această convingere să fie împărtășită și de ceilalți; (la pl.) aere de superioritate, ifose. ♦ Intenție, dorință, năzuință ambițioasă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pretenții = modest, potrivit (ca amploare, valoare etc.). 3. Exigență. – Din fr. prétention.

PRETÉNȚIE, pretenții, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbele «a avea», «a ridica», «a formula») Revendicare a unui drept de către cel care îl are sau pretinde că îl are. Se roagă să-l învoiești după plac și nu mai are nici o pretenție. DUMTRIU, B. F. 51. Deșănțată pretenție! zicea coconașul răsucindu-și mustețile. Zice că i-am jurat s-o iau. NEGRUZZI, S. I 20. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite de vitejia romînilor. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Convingere (de obicei nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale; cerința ca aceasta convingere să fie împărtășită și de ceilalți. [Alecsandri] a rîs și a biciuit adesea pretenția fără talent. IBRĂILEANU, SP. CR. 143. Dar tu, care uiți lesne, duh fără de știință, Socotești că poți oare, prin astfel de mijloace, Arătîndu-te-n lume vreo figură a face? Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată. ALEXANDRESCU, P. 92. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Intenție, dorință, năzuință ambițioasă. Firește că n-am de loc pretenția de a aduce lumină în toate chestiile sus-pomenite. GHEREA, ST. CR. II 105. N-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori. NEGRUZZI, S. I 337. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) pretenție (sau pretenții) = cu (sau fără) exigențe, cu (sau fără) aere de superioritate. îmi place [poezia] pentru că e naivă și fără pretenție. NEGRUZZI, S. I 265. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural, id. ib. 344. ♦ (La pl.) Aere de superioritate; ifose, fumuri. Patru contese... Umflate de pretenții și vrednice de jale. ALEXANDRESCU, P. 92. – Variante: (învechit) pretențiúne, preteusiúne (ODOBESCU, S. III 367) s. f.

PRETÉNȚIE s.f. 1. Drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. 2. (la pl.) Idee exagerată despre sine însuși; înfumurare. [Gen. -iei, var. pretențiune s.f. / cf. fr. prétention, it. pretensione < lat. praetentus].

PRETÉNȚIE s. f. 1. revendicare a unui drept, a unui privilegiu. 2. (pl.) părere bună exagerată pe care o are cineva despre sine; înfumurare. 3. exigență. (< fr. prétention)

PRETÉNȚIE ~i f. 1) Revendicare a unui privilegiu în baza unui drept pretins. 2) Drept la care pretinde o persoană. 3) Opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoțită de dorința ambițioasă ca această opinie să fie adoptată și de alte persoane. ◊ Cu ~i cu aere de superioritate. Fără ~i simplu; modest. [G.D. pretenției; Sil. -ți-e] /<fr. prétention

pretenți(un)e f. 1. dreptul ce are cineva, sau crede că-l are, de a pretinde la ceva: are pretențiuni mari; 2. idee exagerată despre talentul sau meritul său.

*pretențiúne f. (fr. prétention, d. lat. praetentum, supinu d. praeténdere, a întinde înainte. V. in-tențiune). Acțiunea de a pretinde, de a aspira la ceva zicînd că ți se cuvine: a avea pretențiunĭ asupra uneĭ moștenirĭ. Acțiunea de a pretinde să fiĭ considerat ca, de a te lăuda: a avea pretențiunea de a fi cel dintîĭ, de a fi mare savant. Pl. Nazurĭ, mofturĭ, tabeturĭ: un cĭocoĭ plin de pretențiunĭ. – Și -énție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

preténție (-ți-e) s. f., art. preténția (-ți-a), g.-d. art. preténției; pl. preténții, art. preténțiile (-ți-i-)

preténție s. f. (sil. -ți-e), art. preténția (sil. -ți-a), g.-d. art. preténției; pl. preténții, art. preténțiile (sil. -ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PRETÉNȚIE s. 1. v. cerere. 2. v. exigență. 3. v. cerință. 4. v. ambiție. 5. veleitate, (înv.) pretenderisire. (E plin de ~ii.) 6. (la pl.) v. îngâmfare. 7. (la pl.) v. ifose.

PRETENȚIE s. 1. cerere, revendicare, revendicație, (înv.) pretendă, (grecism înv.) pretenderimă, (turcism înv.) teclif. (~ lui a fost satisfăcută.) 2. exigență, rigurozitate, severitate. (~ unui profesor față de elevii săi.) 3. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~iile epocii noastre.) 4. ambiție, veleitate, (reg.) inaghie. (Om lipsit de ~ii.) 5. veleitate, (înv.) pretenderisire. (E plin de ~ii.) 6. (la pl.) ifose (pl.), (fig.) fumuri (pl.). (Te rog să lași ~iile.)

Intrare: pretenție
pretenție substantiv feminin
  • silabație: -ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pretenție
  • pretenția
plural
  • pretenții
  • pretențiile
genitiv-dativ singular
  • pretenții
  • pretenției
plural
  • pretenții
  • pretențiilor
vocativ singular
plural