PLATNIC, -Ă, platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care plătește, care trebuie să plătească; plătitor. ◊ Expr. Bun (sau rău) platnic = persoană care își îndeplinește bine (sau rău) obligațiile bănești, care plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere). – Plată + suf. -nic.

platnic, ~ă [At: (a. 1614) IORGA, C. I. II, 241 / Pl: ~ici, ~ice / E: plată¹ + -nic] 1 a (Înv; d. divinitate) Care răsplătește sau pedepsește pe cineva pentru faptele sale. 2 s (Înv) Dumnezeu, Iisus Hristos, considerați din punctul de vedere al felului cum răsplătesc faptele oamenilor. 3 a (Înv) Care este dator să răspundă din punct de vedere moral de faptele sale sau ale altcuiva. 4 smf (Înv) Datornic. 5 a (Îe) A da (pe cineva) ~ A obliga pe cineva să plătească o datorie. 6 a (Îae) A declara dator. 7 a (Îe) A se da ~ A se recunoaște dator. 8 (Îae) A fi de acord să plătească o datorie. 9-10 smf, a (Persoană, instituție etc.) care trebuie să plătească (în schimbul unei mărfuri, serviciu etc.) Si: plătitor (3-4). 11-12 smf (Îs) Bun (sau rău) ~ Persoană fizică sau juridică ce își plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere) obligațiile bănești. 13-14 smf, a (Înv) (Persoană) care garantează pentru plata unei sume de bani Si: garant, (îvp) chezaș. 15 a (Înv) Plătibil (2).

PLATNIC, -Ă, platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care plătește, care trebuie să plătească; plătitor. ◊ Expr. Bun (sau rău) platnic = persoană care își îndeplinește bine (sau rău) obligațiile bănești, care plătește ușor și la timp (sau greu și cu întârziere). – Plată + suf. -nic.

PLATNIC, -Ă, platnici, -e, adj. (Determinat prin «bun» sau «rău»; adesea substantivat) Care plătește; care satisface obligațiile (bănești) pe care le-a contractat. La sfîrșitul săptămînii se întîmpla să nu capeți nimic, fiindcă nici patronul nu se alegea cu nimic de pe urma cîtorva imprimate făcute pentru firme nevoiașe, rău platnice. PAS, Z. I 304. Corăbierii, văzînd că-i platnic bun, i-au făgăduit că or abate pe-aici. SBIERA, P. 244. Să-i scrii și d-ta o vorbă, arătîndu-i că va avea în mine un bun mușteriu și bun platnic. CARAGIALE, O. VII 111.

PLATNIC ~că (~ci, ~ce) și substantival înv. (despre persoane) Care plătește sau trebuie să plătească; plătitor ◊ Bun (sau rău) ~ persoană care își îndeplinește (sau nu-și îndeplinește) obligațiile bănești. /plată + suf. ~nic

platnic m. cel ce are de plătit: bun, rău platnic. [Serb. PLATNIK].

plátnic, -ă adj. (d. plată; sîrb. pol. platnik). Care plătește, plătitor. Solvabil: a fi bun platnic. Responsabil (Vechĭ). Plătibil (Vechĭ): înscris platnic către înfățișător.

RĂU-PLATNIC, -Ă, rău-platnici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care nu-și plătește datoriile (la timp). – Rău + platnic.

platnic (rar) adj. m., s. m., pl. platnici; adj. f., s. f. platnică, pl. platnice (mai ales în bun-, rău-platnic)

platnic (rar) adj. m., s. m., pl. platnici; adj. f., s. f. platnică, pl. platnice

platnic adj. m., s. m., pl. platnici; f. sg. platnică, pl. platnice

bun-platnic adj. m., s. m., pl. bun-platnici; adj. f., s. f. bun-platnică, pl. bun-platnice

rău-platnic adj. m., s. m., pl. rău-platnici; adj. f., s. f. rău-platnică, pl. rău-platnice

*bun-platnic adj. m., s. m., pl. bun-platnici; adj. f., s. f. bun-platnică, pl. bun-platnice

*rău-platnic adj. m., s. m., pl. rău-platnici; adj. f., s. f. rău-platnică, pl. rău-platnice

PLATNIC s., adj. v. datornic, debitor.

PLATNIC s., adj. plătitor. (Bun ~.)

PLATNIC s. v. cauțiune, fidejusor, garant.

PLATNIC adj. v. plătibil.

platnic s. v. CAUȚIUNE. FIDEJUSOR. GARANT.

PLATNIC s., adj. plătitor. (Bun ~.)

platnic s., adj. v. DATORNIC. DEBITOR.

platnic adj. v. PLĂTIBIL.