plăcut, ~ă a [At: (a. 1692) GCR I, 301/17 / Pl: ~uți, ~e / E: plăcea] 1 Care produce o impresie favorabilă Si: (înv) ogodit¹, (reg) omenos, pâșin. 2 Care produce un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 3 Care este pe placul cuiva. 4 (Spc; d. oameni sau înfățișarea lor) Atrăgător. 5 (Spc; d. oameni sau înfățișarea lor) Simpatic. 6 Gustos. 7 Apetisant. 8 Care este pe voia, în asentimentul cuiva. 9 Care este pe gustul cuiva.

PLĂCUT, -Ă, plăcuți, -te, adj. Care place (1); agreabil, simpatic. Vorbele ei mieroase, versul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Și așa au băut amîndoi înainte povestindu-și unul altuia lucruri plăcute. CARAGIALE, O. III 64. Cînd ai ști tu cît simțirea-ți și privirea-nduioșată, Cît te face de plăcută și de demnă de iubit. EMINESCU, O. I 464.

plăcut a. care face plăcere, ce convine gustului.

plăcút, -ă adj. (d. a plăcea). Care place ochilor, auzuluĭ, gustuluĭ: față, voce, mîncare plăcută. Adv. Privighetoarea cîntă plăcut.

plăcea [At: CORESI, EV. 541 / V: place / Pzi: plac / E: ml placere] 1 vi A se bucura în ochii cuiva de o impresie favorabilă, de prețuire, de simpatie. 2 vi A produce cuiva o impresie favorabilă, un sentiment de prețuire, de simpatie. 3 vi A simți un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 4 vi A produce cuiva un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 5 vt A agrea pe cineva sau ceva. 6 vi (Îe) Știi că-mi placi (?) sau (știi că) mi-ai plăcut (?) (!) etc. ori asta-mi place! Exprimă mirarea și dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. 7 vi A fi în asentimentul, pe voia cuiva. 8 vi A fi aprobat de cineva. 9 vi A corespunde cerințelor, dorințelor cuiva. 10 vi A prefera. 11 vi (Îe) Îmi place să cred că... Sper că... 12 vi (D. plante) A-i prii. 13 vi (Spc) A avea un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 14 vi A trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 15 vi A atrage prin calitățile sale o persoană de sex opus. 16 vi A simți atracție față de o persoană de sex opus. 17 vz A crede de cuviință. 18 vi A vrea. 19 vi A pofti. 20 vr (Îvr) A se complăcea. 21 i (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a invita o persoană să vină, să intre, să se așeze etc. Cf pofti. 22 i (Trs, Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a răspunde când nu s-a auzit sau nu s-a înțeles întrebarea Si: ce?, cum?, mă rog?, aud? (nrc) poftiți? 23 (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe folosit pentru a se adresa cuiva, cerându-i cu insistență îndeplinirea unui serviciu.

PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.

A PLĂCEA plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere

plăceà v. a fi plăcut: ce ție nu-ți place, altuia nu face [Lat. PLACERE].

2) plac, plăcut, a plăcea v.intr. (lat. placére, it. piacére, pv. pg. plazer; fr. plaisir, plăcere, plaire, a plăcea; sp. placer). Îs plăcut, cauzez plăcere: a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.): l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant: ĭ-a plăcut).

+plăcea² (a-i ~) (a-i conveni) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] place, 3 pl. [îmi etc.] plac; conj. prez. 3 să [îmi/să-mi] placă; cond. 3 sg. [mi- etc.] ar plăcea; ger. plăcându-mi [etc.]; part. plăcut

!plăcea¹ (a ~) (a agrea) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place; conj. prez. 1 sg. să plac, 3 să placă; cond. 1 sg. aș plăcea; ger. plăcând; part. plăcut

plăcea (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, viit. 3 sg. va plăcea; conj. prez. 3 să placă; cond. prez. 3 ar plăcea; part. plăcut

plăcea vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, imperf. 3 sg. plăcea; part. plăcut

place (= plăcea) vb. tranz. defectiv^[1]

plăcea (ind. prez. 1 pl. plăcem, opt. prez. mi-ar plăcea)

plac, plăcea inf.

PLĂCUT adj., adv. 1. adj. v. gustos. 2. adj. v. simpatic. 3. adj. agreabil, drăguț, estetic, frumos. (Un aspect ~.) 4. adj. v. încântător. 5. adj. v. îmbietor. 6. adj. v. agreabil. 7. adj. agreabil, (reg.) omenos, pâșin, (înv.) ogodit, (fig.) dulce. (Clipe ~.) 8. adj. agreabil, amuzant, antrenant, distractiv, drăguț. (Spectacol ~.) 9. adj. v. atractiv. 10. adj. agreabil, (fig.) savuros. (Efecte comice ~.) 11. adv. agreabil, bine. (A fost ~ în concediu.)

PLĂCUT adj., adv. 1. adj. apetisant, bun, delicios, gustos, îmbietor, savuros, suculent, (rar) pofticios, (arg.) mișto. (O mîncare, o cină ~.) 2. adj. agreabil, nostim, simpatic, (înv. și pop.) nurliu. (Un om ~.) 3. adj. agreabil, drăguț, estetic, frumos. (Un aspect ~.) 4. adj. desfătător, încîntător, mîngîietor, (înv.) mîngîios. (Un peisaj ~.) 5. adj. atrăgător, îmbietor, primitor. (Ținuturi ~.) 6. adj. agreabil, atrăgător, prietenos. (Un interior ~.) 7. adj. agreabil, (reg.) omenos, pîșin, (înv.) ogodit, (fig.) dulce. (Clipe ~.) 8. adj. agreabil, amuzant, distractiv, drăguț. (Spectacol ~.) 9. adj. atractiv, atrăgător. (O manifestare ~.) 10. adj. agreabil, (fig.) savuros. (Efecte comice ~.) 11. adv. agreabil, bine. (A fost ~ în concediu.)

Plăcut ≠ dezagreabil, displăcut, neplăcut

PLĂCEA vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)

PLĂCEA vb. 1. a agrea, a simpatiza. (Îl ~ pentru însușirile sale.) 2. a (se) iubi, a (se) îndrăgi, (înv.) a (se) libovi. (S-au ~ de cum s-au văzut.) 3. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine îți ~.) 4. a-i conveni, a prefera. (Ți-ar ~ să te muți la noi?) 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vînat.)

A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea

plăcea (plac, plăcut), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

DULCE ET DECORUM EST PRO PATRIA MORI (lat.) e plăcut și frumos să mori pentru patrie – Horațiu, „Ode”, III, 2, 13. Îndemn adresat tineretului de a urma pildele de vitejie ale străbunilor.

SUAVE, MARI MAGNO... (lat.) ce plăcut e când marea umflată... Lucrețiu, „De rerum natura”, II, 1. E plăcut să privești furtunile de pe țărm.. Potrivit doctrinei epicureice e bine să contempli situații primejdioase stând deoparte.

Dulce et decorum est pro patria mori (lat. „Dulce și frumos este să mori pentru patrie”) – Horațiu (Ode, III, 2, 13). Acest vers a devenit un îndemn, învestit cu marea autoritate a poetului, adresat de obicei tinerilor ce plecau pe cîmpul de luptă, spre a le stimula curajul războinic și a le insufla spiritul de sacrificiu al strămoșilor. LIT.

Iucundi acti labores (lat. „Lucrările terminate sînt plăcute”) – maximă care poartă semnătura lui Cicero în De finibus... (II, 32, 105). Se adresează ca un îndemn celor ce obișnuiesc să execute treburile pe jumătate, să nu-și îndeplinească sarcinile pînă la sfîrșit. LIT.

Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.

Lucri bonus est odor ex re qualibet (lat. „E plăcut mirosul cîștigului, de oriunde ar veni”) – citat din Iuvenal. Vezi expresia: Banul n-are miros. LIT.

Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.

Utile dulci (lat. „Utilul și plăcutul”) – Horațiu, Arta poetică, ultimele cuvinte din versul 343: Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci („Toate sufragiile pentru cel ce îmbină folositorul cu plăcutul”). Horațiu explică limpede: Poeții sau învață sau vor să desfăteze Sau vor de-odată a spune și bune și plăcute. Dar fii scurt în precepte, căci lucrul grabnic spus Se-ntipărește-n inimi și prinde rădăcină. Din pieptul plin prisosul îndată se revarsă. P-acela toți l-aplaudă ce știe a uni frumosul cu utilul. Horațiu folosește formula: Omne tulit punctum, (a obține toate punctele, adică toate sufragiile), după obiceiul electoral de atunci. Cînd votau comițiile și se constatau voturile, sub numele fiecărui candidat, care era strigat de pe vot, se punea un punct; a strînge toate punctele însemna deci a obține toate sufragiile, aprobarea tuturor. Astăzi, cînd vrem să spunem că utilul și plăcutul trebuie să meargă mînă în mînă, nu se citează decît sfîrșitul versului horațian, care rezumă întreaga idee în două cuvinte: Utile dulci. LIT.

a gâdila în mod plăcut auzul (cuiva) expr. 1. a da o veste bună (cuiva). 2. a linguși (pe cineva).

a-i plăcea peștele / să umble în blugi / să umble la șliț expr. (d. femei) a fi ahtiată după sex, a fi nimfomană.