onomastic, ~ă [At: HASDEU, I. C. I, 123 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr onomastique] 1 a Privitor la nume proprii, în special la nume de persoane. 2 a (Îs) Zi ~ă Zi în care cineva își serbează numele. 3 sf (Gmț; lpl) Ani. 4 sf Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii. 5 sf Totalitate a numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă etc. Si: onomatologie.

ONOMASTIC, -Ă, onomastici, -e, adj. Privitor la nume de persoane. Calendar onomastic. ◊ Zi onomastică (adesea substantivat, f.) = zi în care cineva își serbează numele; ziua numelui. O onomastică e un eveniment. important pentru o elevă din clasa a patra primară. C. PETRESCU, A. 449. Era zi de sărbătoare, onomastica sultanului. BART, S. M. 21.

ONOMASTICĂ s. f. 1. Știința care se ocupă cu studiul numelor proprii. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă.

ONOMASTIC, -Ă adj. Referitor la nume de persoane. ♦ Zi onomastică (și s.f.) = ziua numelui. [< fr. onomastique, cf. gr. onoma – nume].

ONOMASTICĂ s.f. 1. Disciplină care studiază numele proprii. 2. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă; onomatologie. [Gen. -iei. / < fr. onomastique].

ONOMASTIC, -Ă I. adj. referitor la nume de persoane. ♦ zi ~ă (și s. f.) = ziua numelui. II. s. f. 1. disciplină lingvistică care studiază numele proprii (de persoane). 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, epocă etc.; onomatologie. (< fr. onomastique, gr. onomastikos)

ONOMASTICĂ f. 1) Ansamblu de nume proprii dintr-o limbă. 2) Disciplină lingvistică care studiază numele proprii. 3) Zi a numelui. /<fr. onomastique

onomastic a. 1. de nume personal: zi onomastică; 2. de nume proprii: vocabular onomastic.

*onomástic, -ă adj. (vgr. onomastikós, d. onomázo, numesc, ónoma, nume. V. omonim). Relativ la numele propriĭ; vocabular onomastic. Al numeluĭ propriŭ (de botez): Româniĭ sărbează zilele onomastice. S. f. Studiu numelor propriĭ.

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. onomastică, pl. onomastice

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. onomastică, pl. onomastice

!onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

onomastic adj. m., pl. onomastici; f. sg. onomastică, pl. onomastice

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii

onomastică, gen. onomasticii

ONOMASTIC, -Ă adj. (< fr. onomastique, cf. gr. onoma – nume, onomasia – nume specific): în sintagma nume onomastic (v.).

ONOMASTICĂ s. f. (< adj. onomastic, -ă < fr. onomastique, gr. onoma „nume”, onomasia „nume specific”): 1. disciplină care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii dintr-o limbă. 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă istorică.

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Când își serbează ~?)

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Cînd își serbează ~?)