ONOMASTICĂ s. f. 1. Știința care se ocupă cu studiul numelor proprii. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă.

ONOMASTICĂ s.f. 1. Disciplină care studiază numele proprii. 2. Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă; onomatologie. [Gen. -iei. / < fr. onomastique].

ONOMASTICĂ f. 1) Ansamblu de nume proprii dintr-o limbă. 2) Disciplină lingvistică care studiază numele proprii. 3) Zi a numelui. /<fr. onomastique

ONOMASTIC, -Ă I. adj. referitor la nume de persoane. ♦ zi ~ă (și s. f.) = ziua numelui. II. s. f. 1. disciplină lingvistică care studiază numele proprii (de persoane). 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, epocă etc.; onomatologie. (< fr. onomastique, gr. onomastikos)

*onomástic, -ă adj. (vgr. onomastikós, d. onomázo, numesc, ónoma, nume. V. omonim). Relativ la numele propriĭ; vocabular onomastic. Al numeluĭ propriŭ (de botez): Româniĭ sărbează zilele onomastice. S. f. Studiu numelor propriĭ.

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

!onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii; pl. onomastici

onomastică s. f., g.-d. art. onomasticii

onomastică, gen. onomasticii

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Când își serbează ~?)

ONOMASTICĂ s. ziua (art.). (Cînd își serbează ~?)

ONOMASTICĂ s. f. (< adj. onomastic, -ă < fr. onomastique, gr. onoma „nume”, onomasia „nume specific”): 1. disciplină care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii dintr-o limbă. 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă istorică.