omenesc, ~ească [At: PSALT. HUR. 48^r/16 / V: (înv) oam~, (reg) omin~ a / Pl: ~ești / E: omen- (tema veche a lui om) + -esc] 1-2 a Care aparține (omului sau) genului uman Si: uman. 3-4 a Privitor la (om sau) la genul uman. 5-6 a Propriu (aspectului sau) firii omului Si: uman. 7-8 sp (Lucruri sau) fapte caracteristice omului Si: uman. 9 a (Îvp) Care aparține altui om Si: străin. 10 a (Înv; îoc boieresc sau ciocoiesc) Care aparținea omului de rând. 11 a (Îoc în devălmășie) Care aparține unui singur om Si: individual, personal. 12 a (Îvp) Prietenos. 13 a (Îvp) Blând. 14 a Convenabil. 15 a (D. limbă) Inteligibil.

OMENESC, -EASCĂ, omenești, adj. 1. Care este propriu înfățișării sau firii omului, care ține de genul uman, (ca) de om; uman. O privi cu o mustrare omenească în ochi. C. PETRESCU, C. V. 368. Lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără măcar a cugeta că prin aceasta omoară o ființă omenească. NEGRUZZI, S. I 48. N-aveți țară, n-aveți lege, N-aveți inim-omenească! Intre voi n-avem ce-alege, Piară breasla boierească. BOLLIAC, O. 207. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. Porțiunile largi din lungul văilor constituie locurile cele mai bune pentru așezări omenești. PROBL. GEOGR. I 99. ♦ (Substantivat) Deosebesc într-o clipă fața marelui scriitor, unică prin monumentalitatea și omenescul ei. BOGZA, M. S. 91. 2. (În opoziție cu boieresc sau ciocoiesc) Care aparține omului de rînd. V. țărănesc. Vacile sînt ale statului? întrebai eu. – Sînt și omenești, dar cele multe-s a ciocoiului. SADOVEANU, O. V 64. ◊ (Substantivat, regional, cu sens colectiv) Lucruri străine, obiecte care aparțin altora. Fata toarce omenesc. SEVASTOS, N. 10.

OMENESC omenească (omenești) 1) și substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pământesc. ◊ Așezare ~ească localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~ească. 3) înv. (în opoziție cu boieresc) Care aparține omului muncitor de la sate; caracteristic țăranilor; țărănesc. /om + suf. ~esc

omenesc a. 1. ce ține de om: putere omenească; 2. fig. inteligibil: limbă omenească. [Tras din om, pl. oameni].

2) omenésc v. tr. (d. oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie: pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26), am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48).

1) omenésc, -eáscă adj. (d. oamenĭ, pl. d. om). Uman, al omuluĭ, de om: corpu, neamu omenesc; limbă omenească. Fig. Plin de omenie, afabil, blînd: primire omenească. Țărănesc, de țăran: boĭ omeneștĭ și boĭ boĭereștĭ.

oamenesc, ~ească a vz omenesc

omeni [At: COD. TOD. 229 / V: (reg) omini / Pzi: ~nesc / E: om] 1 vr (Rel; îrg) A lua înfățișare de om Si: a se întrupa, a se naște. 2 vt (Îvp) A manifesta respect și considerație față de cineva Si: a cinsti, respecta. 3 vt (Îvp) A venera. 4-6 vr (Înv) A se purta corect, cinstit, civilizat. 7 vt (Reg; îf omini) A ura cuiva noroc. 8 vt (Reg; îf omini) A felicita. 9 vt (Pop) A primi pe cineva în mod ospitalier Si: a ospăta. 10-11 vtr A mânca și a bea Si: a ospăta. 12 vt (Irn) A trage cuiva o bătaie zdravănă.

ominesc, ~ească a vz omenesc

omini v vz omeni

OMENI, omenesc, vb. IV. Tranz. (Popular) 1. A primi în mod ospitalier pe cineva, a trata cu mîncare și cu băutură; a cinsti (3), a ospăta. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. RETEGANUL, P. III 4. ◊ Refl. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării și p-ormă om vedea ce-om face. CAMIL PETRESCU, O. II 166. ♦ (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniță nu s-a ales de el. RETEGANUL, P. V 41. 2. A cinsti (1), a onora, a slăvi. Prietenii îi doresc și țara îi omenește. ISPIRESCU, U. 27. O, zei ai zeilor... Precum v-am cinstit Și v-am omenit, așa vă voi cinsti Și vă voi omeni. TEODORESCU, P. P. 108.

A OMENI ~esc tranz. pop. 1) (persoane) A trata cu omenie (adăpostind, ospătând, acordând susținere etc.). 2) rar A înzestra cu trăsături de om; a face să aibă însușiri umane. /Din om

omenì v. 1. a primi cu omenie: îl ospătă și’l omeni ca pe un călător ISP.

omenesc¹ adj. m., f. omenească; pl. m. și f. omenești

omenesc¹ s. n.

omenesc adj. m., f. omenească; pl. m. și f. omenești

omenesc adj. m., f. omenească; pl. m. și f. omenești

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, 3 sg. omenește, imperf. 1 omeneam; conj. prez. 1 sg. să omenesc, 3 să omenească

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 să omenească

omeni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 sg. și pl. omenească

OMENESC adj. 1. v. uman. 2. pământesc. (Obiceiuri ~ești.)

OMENESC adj. 1. uman, (pop.) creștinesc. (Purtare ~.) 2. pămîntesc. (Obiceiuri ~.)

Omenesc ≠ neomenesc

OMENI vb. v. cinsti, incarna, întruchipa, întrupa, ospăta, servi, trata.

omeni vb. v. CINSTI. INCARNA. ÎNTRUCHIPA. ÎNTRUPA. OSPĂTA. SERVI. TRATA.

omeni, omenesc, (omini), vb. tranz., refl. – 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153; Oarța de Sus). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).

HOMO SUM: HUMANI NIHIL A ME ALIENUM PUTO (lat.) sunt om: nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin – Terențiu, „Heauton timorumenos”, act. I, scena 1, 25. Vers devenit expresie a sentimentului de solidaritate umană.

Amicus humani generis – (lat. „Amicul speței umane” sau, mai potrivit, „Prietenul neamului omenesc”, adică: amicul tuturor). În aparență, ar fi un compliment, dar de fapt această expresie se întrebuințează ca un reproș la adresa acelora care își acordă prietenia, fără nici o alegere, oricui. Acest lucru a fost criticat de către un moralist francez, contemporan cu Molière, anume Bourdaloue, care a spus că „amicul tuturor nu-i amicul nimănui”. Dar poate că această cugetare n-ar fi cîștigat o faimă universală, dacă ideea n-ar fi fost reluată de Molière în comedia Mizantropul (act. I, sc. 1). Eroul său, Alceste, reproșînd prietenului său Philinte că a copleșit cu amabilități și efuziuni pe un om care-i era aproape necunoscut, rostește o faimoasă tiradă, din care reproducem următoarele versuri în traducerea Ninei Cassian (Opere de Molière, vol. III): „Cel mai ales din oameni se va simți om șters Văzînd că îl amesteci cu-ntregul univers. Căci orice stimă are o pricină anume: Nu mai stimezi pe nimeni, stimînd o-ntreagă lume… Nu-mi trebuie-o făptură – oricît la mine-ar ține - Ce nu cinstește-un merit, așa cum se cuvine. Această prețuire vreau s-o resimt și eu. Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!” Acest ultim vers, care în franceză sună: „L’ami du genre humain n’est point du tout mon fait !”, a devenit cu timpul o maximă rezumată pentru cei care preferă latina, în expresia: Amicus humani generis. LIT.

Homo sum et humani nihil a me alienum puto (lat. „Om sînt și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”) – versul 25 din comedia lui Terențiu Heautontimorumenos (Cel care se pedepsește pe sine însuși – act. I, sc. I). Terențiu, născut la Cartagina, fiul unui sclav african, fusese răpit și adus de mic la Roma, unde mai tîrziu a fost dezrobit. De la prima reprezentare a comediei, la rostirea acestui vers au izbucnit aplauze unanime. Popularitatea pe care și-a cîștigat-o atunci dăinuie și în zilele noastre; și de la scriitorii antici pînă la contemporanii noștri stihul acesta a fost deseori citat, ca o sinteză a solidarității umane. A fost maxima favorită a lui Karl Marx. În literatura noastră, Macedonski ne-a lăsat o poezie care poartă chiar titlul Homo sum și care se încheie cu acest îndemn: „Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg și policrom, Azvirle harpa de alb fildeș, și uită calea către stele Te afli încă-n cercul vieții: Ești încă om, ești încă om!” Maxima e folosită și în original și în traducere. Titus Popovici: „Scriitorul-cetățean... a dat în zilele noastre un conținut deplin dezideratului antic: « Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin »” (Din dezbaterile la Congresul al IX-lea al P.C.R.). LIT.

To err is human, to forgive divine (engl. „A greși e omenesc, a ierta e dumnezeiesc”. – Alex, Pope, Eseu despre critică (III, 325). E o replică dată dictonului latin Errare humanum est (vezi). Dictonul spune în continuare că a persevera în greșeală e diabolic. Poetul englez Pope, influențat de doctrina optimistă a lui Leibnitz, susține că a ierta greșelile e o faptă dumnezeiască. Voltaire, în Discurs despre om (II), face și el o recomandare apropiată ca idee: Aime la vérité, mais pardonne à l’erreur. (Iubește adevărul, dar iartă greșeala). LIT.