oda^[1] sf vz odaie¹

ODĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În Antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

hodaie² sf vz odaie¹ corectat(ă)

odaie² sf [At: BRANDZA, FL. 499 / Pl: odăi / E: nct] (Bot; reg) 1 Obsigă (1) (Bromus secalinus). 2 Obsigă (2) (Bromus sterilis)

odaie¹ sf [At: URECHE, L. 209 / V: (reg) ho~, (înv) oda^[1] / Pl: odăi / E: tc oda, bg одая] 1 Cameră. 2 (Reg) Casă. 3 (Reg) Cămară. 4 (Reg) Sobă. 5 (Pop; îs) ~ (mai) mare, (sau dinainte, întâi, de ținere, curată, cea gătită) Cameră în care se primesc oaspeții. 6 (Reg) Cameră mică și joasă, situată de obicei în spatele casei țărănești. 7 (Înv) Locuință. 8 (Mil; înv) Cazarmă de ieniceri, de seimeni etc., folosită uneori și ca închisoare. 9 (Mil; îvr) Regiment de ieniceri. 10 (Îrg) Așezare gospodărească izolată de sat Si: gospodărie, (reg) conac, curte, măieriște. 11 (Olt; îlav) Prin (sau în) odăi Prin străini. 12 (Îal) Pe la vecini. 13 (Îal) Pe la ușile altora. 14 (Mpl) Cătun. 15 (Reg) Clădire improvizată din bârne sau din scânduri, situată afară din sat, servind drept adăpost pentru ciobani, pădurari, agricultori, (rar) pentru animale etc. 16 Încăpere a stânii, în care se prepară și se păstrează cașul și brânza. 17 (Reg; îf hodaie) Cocioabă. 18 (Reg) Târlă cu grajduri pentru vite. 19 (Reg) Loc împrejmuit, lângă o pășune, în care se închid vitele pe timpul nopții. 20 (Reg) Loc mare de pășunat, luat în arendă. 21 (Reg; rar) Grajd. 22 (Reg) Adăpost în care se țin uneltele de gospodărie Si: șopron, șură.

odă¹ sf [At: MUMULEANU, R. 1/1 / Pl: ~de / E: fr ode] 1 Poezie lirică în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. 2 (Ant) Poem eroic cântat sau recitat cu acompaniament de liră. 3 (Pex) Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

-odă² [At: DN³ / E: fr ode-] Element secund de compunere savantă cu semnificația „tub cu vid sau cu gaz”.

ODAIE sf. 1 💒 Fie-care din încăperile unei case, cameră: ~ de mîncare, sufragerie; ~ de culcare, de dormit, iatac; ~ de primire, salon ¶ 2 ‡Locuință, apartament: niște șiruri de clădiri... slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă (ODOB.) ¶ 3 🐑 Loc la cîmp sau la pădure unde se adăpostesc vitele sau oile și unde îngrijitorii lor au toate cele trebuincioase pentru menajul lor: stătusem o săptămînă încheiată cu vitele la ~, lîngă apă (SAD.) [tc. odá].

*ODĂ (pl. -de) sf. 📝 ✒️ 1 La cei vechi: poemă destinată a fi cîntată: Odele lui Pindar ¶ 2 Astăzi: poezie împărțită în strofe egale și de un stil ridicat [fr.].

ODĂIȚĂ (pl. -țe) sf. 💒 dim. ODAIE.

ODĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

ODAIE, odăi, s. f. 1. Cameră, încăpere. Copiii nerăbdători așteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. L. 19. Radu nu se simțea tocmai bine, și-i plăcea să rămîie singur în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 118. În odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. ♦ (Învechit) Locuință; apartament. Niște lungi șiruri de clădiri cu tinde slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești. ODOBESCU, S. I 126. 2. (Învechit, regional) Așezare gospodărească izolată de sat, fermă mică, tîrlă de vite etc. Producerea laptelui de la odaia domnului Mișolu este recunoscută de cea mai abundintă de către toți neguțetorii care cumpără laptele de la odăile din această parte a județului. I. IONESCU, D. 358. 3. Otac. Stătusem o săptămînă cu vitele la odaie, lîngă apă. SADOVEANU, la CADE.

ODĂ, ode, s. f. Poezie lirică (formată din strofe cu aceeași formă și aceeași structură metrică), în care se exprimă preamărirea, elogiul, lauda, entuziasmul sau admirația, de obicei față de fapte eroice etc. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. EMINESCU, O. I 159. Scavinschi scria... sonete... ode. NEGRUZZI, S. I 206. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic), destinat să fie cîntat sau recitat cu acompaniament de liră; p. ext. (și azi) compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

-ODĂ Element secund de compunere savantă cu semnificația „tub cu vid sau cu gaz”. [< fr. -ode].

ODĂ s.f. (Ant.) Poezie eroică cîntată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admirație, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălțătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].

-ODĂ² elem. „tub cu vid, circuit electronic”. (< fr., germ. -ode, cf. gr. hodos, drum)

ODĂ¹ s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ♦ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire față de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)

ODAIE odăi f. 1) Încăpere în interiorul unei case; cameră. 2) înv. Așezare gospodărească izolată de sat. 3) rar Construcție rudimentară improvizată în câmp, servind ca adăpost; sălaș; colibă. 4) ist. Cazarmă turcească folosită uneori și ca închisoare. [Sil. o-da-ie] /<turc. oda, bulg. odaja

ODĂ ~e f. Creație literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode

Odaia-Vizirului f. od. partea din raiaua Brăilei, stăpânită de Domnul Țării românești printr’un ispravnic.

odaie f. 1. cameră, încăpere: odaie de culcare; 2. adăpost de vite pe câmp sau într’o pădure: să mi-l aduci cam cu oi, cam cu odăi... POP.; 3. Tr. cătun format din mici moșii iobăgești; 4. (în vechime) cazarmă: odăile seimenești. [Turc. ODA; sensul 3 din ung. HODÁLY, de aceeaș origină].

odă f. 1. la cei antici, poemă destinată a fi cântată; 2. azi, mică poemă împărțită în strofe egale: oda e forma obișnuită a poeziei lirice.

hodáĭe, V. odaĭe.

odáĭe f., pl. odăĭ (turc. oda, ngr. odás [scris ontâs], bg. sîrb. odaja. D. rom. vine ung. hodály, cătun, și rut. odaĭa, stînă. V. odaliscă). Cameră, încăpere: odaĭe de dormit. Perdea, îngrăditură p. oĭ vara la cîmp orĭ în pădure și în care e și o căsuță: la munte-s oamenĭ care-șĭ fac vacu maĭ mult în pădure pe la odăĭ (Sov. 209), odaĭa luĭ era în fundu pîrăuluĭ (209). Cazarmă (Vechĭ). Cătun (Trans. După ung.). – Și hodaĭe (Trans. Munt.).

*ódă f., pl. e (vgr. odé lat. óde și óda). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, orĭ-ce poemă destinată să fie cîntată: odele luĭ Pindar. Astăzĭ poemă lirică împărțită în strofe asemenea între ele pin număru și măsura versurilor.

odaie (pop.) s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi, art. odăile (desp. -dă-i-)

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie (pop.) s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi, art. odăile (-dă-i-)

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie

odaie, -dăi, -dăii gen. a.

odaie (odăi), s. f. – 1. Locuință, sălaș. – 2. Cazarmă, tabără. – 3. Cameră, încăpere. – 4. Fermă, gospodărie. – 5. (Trans.) Casă izolată. – Var. (Munt.) hodaie. Mr. odă, udă, udae. Tc. oda (Roesler 600; Șeineanu, II, 274; Lokotsch 1584), cf. ngr. όντᾶς, alb. odë, bg., sb. odaja. – Der. odăiță, s. f. (cămăruță; casă mai mică); odagiu, s. m. (fecior, valet; argat), din tc. odaci; odăiaș, s. m. (valet; fecior); odăiașe, s. f. (servitoare, fată în casă); odăielnic, adj. (hoinar; linge-blide); odalîc, s. n. (tîrlă cu tot ce ține de ea), din tc. odalik; odaliscă, s. f. (femeie de serviciu în haremul unui sultan; cadînă), dublet al cuvîntului anterior prin intermediul fr. odalisque; odabașă (var. odobașă), s. f. (căpitan), din tc. odobaș. – Din rom. provine mag. hodály „baci” (Candrea, Elemente, 402; Edelspacher 14).

odă (< gr. ᾠδή [odé], „poem liric”, „cântare”) 1. În antichitatea clasică, gen (1, 2) al liricii poetice și, în general, orice vers cântat (la Alkaios, Sapho, Anacreon, Horațiu). Prima o. pythică a lui Pindar este una din melodiile gr. păstrate (fragmentar) prin notație (v. greacă, muzică). 2. În muzica biz., unul din cele două grupuri ale canolului (2) de la utrenie*; fiecare grup, alcătuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 strofe (tropare*), începe cu irmosul* sau catavasia* – strofe model ale celorlalte strofe. Sin. cântare; cântândă; peasnă. 3. Gen al muzicii corale, creat de umaniști în scop didactic. Concepută armonic, la patru voci, notă* contra notă și urmărind redarea exactă a metrului (3) horațian (dar și a metrului versurilor altor poeți antici), o. a fost inițiată în Germania de Konrad Celtes și a fost cultivată de Senfl, B. Ducis, P. Hofhaymer, M. Agricola, Goudimel, Tritonius (Glareanus). Pătrunderea o. în diferitele colecții i-a asigurat răspândirea și o anumită durabilitate în timp. O astfel de colecție este și cea intitulată Odae cum harmoniis, alcătuită de către reformatorul transilvănean Honterus (cuprinzând, probabil, și unele compoziții ale acestuia). ♦ O. create aprov. în aceeași perioadă în Italia (da Rore, Lassus) se bazează pe o ritmică ce reprezintă un compromis între metrica versului și accentul cuvântului. 4. Începând din sec. 17, compoziție de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial, fără legături evidente cu o. (3). Linia acestui tip de compoziție se profilează în Anglia (Purcell, Blow, Haendel), se regăsește în finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven și se continuă prin romantism*, până în zilele noastre. ♦ Școala berlineză de la mijlocul sec. 18 (compozitori: Marpurg, Ph. E. Bach, Kirnberger, J. Fr. Agricola) a desemnat prin o. liedul* strofic; titlul a fost atribuit de Schubert unora dintre liedurile sale („An Chloe”, „Odă saphică”).

-ODĂ „circuit, tub electronic”. ◊ gr. hodos „cale, drum” > fr. -ode, germ. id., engl. id. > rom. -odă.

ODĂ (< fr. ode < gr. ode, cîntec) Specie a genului liric în care sînt exprimate sentimente de admirație pentru faptele unor eroi, pentru o persoană, față de patrie etc. Ca specie de sine stătătoare, oda s-a dezvoltat din cîntecele și jocurile rituale, închinate zeilor în lumea antică. Ilustrată în lirica greacă de Pindar, în ale cărui ode triumfale erau slăviți atleții, învingători în jocurile olimpice, iar în lirica latină, de Horațiu. Alcătuită din strofă, antistrofă și epodă, la început a avut caracterul unei poezii cu formă fixă, cîntată sau declamată în acompaniament instrumental. Mai tîrziu însă ea nu a mai fost legată de muzică. Indiferent de temă, oda se caracterizează prin invocația retorică de la început, prin motivarea concentrată a sentimentului de preamărire și admirație, menținîndu-se astfel vigoarea emoției, prin comparații uimitoare, ritm amplu și plin de avînt. De obicei, strofa ultimă a unei ode conține un îndemn mobilizator. Stilul ei este variat, în funcție de diversitatea subiectelor. După conținut, oda poate fi: eroică (Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu); religioasă sau sacră (Psalmii lui David, iar în poezia noastră Rugăciune de Gr. Alexandrescu, Rugăciune de O. Goga); filozofică (Cuvîntul de Al. Vlahuță); personală (Odă la Schiller de I.H. Rădulescu, Lui Eminescu de Al. Vlahuță). Ex. Alcătuire de cuvinte românești, Îți văd prin veacuri inedita bogăție... Întinerind, pe zi ce-mbătrînești, O, grai din viitor, mărire ție! Din auroră magic te-arătai... Ai preschimbat bordeiele-n palate. Te văd cum gloriosul drum ți-l tai În falduri de sonorități catifelate. (V. EFTIMIU, Odă limbii române) Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt Și-n cele ce mîine vor rîde la soare; E-n holda întreagă și-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn și-n omul cărunt, E-n viața ce veșnic nu moare. El sfarmă ce-i putred, doboară ce-i greu, Cu steagul cel roșu învinge și cîntă; Așterne al păcii senin curcubeu; E-n inima care zvîcnește mereu Și-n sufletul care se-avîntă... (N. LABIȘ, Partidului)

ODA, Nobunaga (1534-1582), comandant militar și om de stat japonez. După o aprigă bătălie, a preluat puterea de la ultimul shogun al dinastiei Ashikaga (Yoshiaki), proclamându-se șef militar al Japoniei (1573). A dus o politică de unificare a întregii țări sub autoritatea sa. A permis intrarea misionarilor și constituirea de misiuni și biserici. Asasinat.

odă, ode s. f. Denumire a poemului biblic alcătuit din șase până la nouă strofe (tropare), dintre care prima numită catavasie sau irmos, servește ca model (în ceea ce privește numărul silabelor și locul accentelor) celorlalte strofe ale odei. Două, trei, patru, opt sau nouă ode la un loc alcătuiesc canonul de la vecernie și utrenie; peasnă, cântare. – Din fr. ode, lat. oda (< gr. oda „cântec”).

ÓDĂ (< fr.; lat. oda, gr. ode „cântec”) s. f. 1. (În Antichitate) Poem liric, în general cu subiect eroic, recitat sau cântat cu acompaniament de liră. 2. Specie a poeziei lirice caracterizată inițial printr-o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), care elogiază personalități, fapte eroice sau idealuri. Apărută în Grecia antică, a fost reprezentată, mai ales, de Anacreon, cu poezii închinate dragostei și vinului și de Pindar („Ode triumfale”). Cunoscuți autori de o. au fost: Horațiu, T. Tasso, P. de Ronsard, A. Manzoni, P.B. Shelley, F.G. Klopstock, V. Hugo, M.I. Lermontov, G. Carducci; în literatura română: V. Alecsandri, V. Cârlova, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi. ♦ Compoziție muzicală cu caracter savant și nobil, cu teme religioase, umaniste sau solemne, dezvoltată în sec. 16 sub forma de odă în metru antic. Cea cu forma liberă s-a dezvoltat ulterior, devenind un gen de celebrare și omagiu pentru căsătorii, serbări aniversări sau funeralii („Oda sf. Cecilia” de Purcell și de Haendel, „Odă funebră” de Bach). În sec. 18-19 apare doar izolat (cu forme foarte variate și făcând referință la Antichitate).

ODĂILE, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpații Buzăului, pe râul Bălăneasa; 1.111 loc. (2003). Pomicultură. În satul O., menționat documentar în 1582, se află o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe (1826).

ODAIE s. v. adăpost, apartament, așezare, casă, cămin, domiciliu, locuință, obsigă, sălaș.

ODAIE s. v. cameră.

ODĂ s. (LIT., MUZ.) imn.

odaie s. v. ADĂPOST. APARTAMENT. AȘEZARE. CASĂ. CĂMIN. DOMICILIU. LOCUINȚĂ. OBSIGĂ. SĂLAȘ.

ODAIE s. cameră, încăpere, (pop.) sală, (înv. și reg.) sobă, (reg.) casă, (înv.) cămară, stanță. (Apartament cu două ~.)

ODĂ s. (LIT., MUZ.) imn.

ODAIE s.f. 1. (Mold.) Cameră. L-au dus într-altă odaie, a patra, cu mult mai frumoasă decît cele trei ce șăzusă ei. H 1771, 83^v. Odaie. H 1778, 8^r. După acie am întrat într-alte odăi. H 1779¹, 83^v; cf. H 1771, 81^v, 83^{r, 86^{r}, 88^r, 90^v, 93^v, 99^v; H 1778, 8^v; H 1779², 74^v, 75^r, 75^v. 2. (Mold., ȚR) Locuință. A: Au luat și pe lordachie Ruseț vornicul de l-au dus la odae lui; așijdere și pre nepotu-său . . . la odae lui vel cămăraș. NCL II, 301. Logofătul de taină . . . au avut și odaie osebită în curte. GHEORGACHI. B: Odăi au zidit . . . în Ierusalim. BIBLIA (1688). 3. (Mold.) Cazarmă, folosită uneori și ca închisoare. S-au așăzatu Oprea la odăile dorobanților. URECHE. I-au dus la odae de siimeni de i-au închis. NCL II, 294. Mai tocmit-au și cîteva casă în curțile domnești și odăile simenilor. NECULCE; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. ♦ Regiment de ieniceri. Au poroncit hanul și pașa de i s-au . . . rădicat și odăile cele ienicerești ce-l păzeau. AXINTE URICARIUL. 4. (Mold.; ȚR) Tîrlă cu grajduri penlru vite; stînâ. A: Lupul stolnicul . . . avînd poroncă de la domnul ca să calce odăile turcești și pe văcarii turcilor să-i puie pe toți la bir. PSEUDO-E. KOCtĂLNICEANU. B: Odăi de oi vom face. BIBLIA (1688). Etimologie; tc. oda, bg. odaja.

ODA s. f. v. odaie¹.

ODAIE² s. f. (Bot.; regional) Obsigă (Bromus sterilis, Bromus secalinus). BRANDZA, FL. 499, GRECESCU, FL. 632. – pl.: odăi. – Etimologia necunoscută.

ODAIE¹ s. f. 1. Cameră, încăpere; (regional) casă, cămară, sobă. Au zidit spital mare la marginea Bucureștilor, cu multe hodăi. DIONISIE, C. 184. Alăturea cu curtea grădinii este și un han cu odăi de zid bune, unde se poate face orice fel de așăzămînt sau fabrică. CR (1833), 80²/37. Am zis slugii mele... să afume odaia cu hârtiile aceste. NEGRUZZI, S. I, 66. Mergi în odaia matale de te mai liniștește. ALECSANDRI, T. I, 342, cf. 56. În odaie, Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I, 130, cf. 168. Talpa iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaia împăratului. CREANGĂ, P. 97. După cîteva minute eram amîndoi într-o odaie deosebită a otelului. GANE, n. III, 79. Nu vezi că ești în odaia ta? CARAGIALE, O. II, 272. Se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prăslea singur. ISPIRESCU, L. 91. Pe zidul alb de la odaie, Urcînd, Zăresc ușoara lor văpaie. MACEDONSKI, O. I, 32. Radu nu se simțea tocmai bine și-i plăcea să rămîie singur în odaie. VLAHUȚĂ, O. a. I, 117. Moșneagul îmi surîde voios... umplînd odaia cu aerul rece de afară. PĂUN-PINCIO, P. 97. Cu timpul cad palatele regale... Și regi ajung păianjenii-n odăi. COȘBUC, P. II, 287. Cei mai isteți între meșterii vremii din rodnica Troie ... odaie au făcut și sală și curte lui Paris. MURNU, I. 125. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mîncat repede bănișorii. REBREANU, I. 475, cf. id. R. II, 200. Bietele odăi! Pentru întîia oară curățenia lor strălucitoare era lovită cu cruzime. BASSARABESCU, S. N. 15. Paradisul nostru... se întindea și mai departe pînă la odăile de serviciu. GALACTION, O. 329. Își luă bună seara și trecu în odaia lor. C. PETRESCU, C. V. 99. Una din cele patru odăi ale casei din Popa-Nan era odaie de musafiri. TEODOREANU, m. II, 58, cf. 194. La dreapta și la stînga acestei „odăi a scaunului” (sala tronului cum am zice), erau alte două camere mari. C. GANE, TR. V. 232. În odaie era un miros ușor de flori de primăvară. SADOVEANU, O. II, 179. Toate cele patru odăi ale acestei case dărăpănate au fost reparate pe dinăuntru. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Odaia era mică, mai curînd vizuină decît odaie. STANCU, R. a. IV, 263. Se făcea că eram cu tine acasă la mamaia, știi, în odaia cea mare. GALAN, Z. R. 161. Mobilele desperecheate, cîte au mai rămas, sînt îngrămădite spre mijlocul odăii. V. ROM. noiembrie 1954, 5. Mărculeasa iar zicea, Cum zicea apoi pleca, În trei hodăi se pitula. ȘEZ. IX, 172. ◊ (Regional) Odaia cu focul sau odaia focului = tinda. CHEST. II 290/73, ib. 297/73. ♦ (Popular, adesea urmat de determinări ca „(mai) mare”, „dinainte”, „întîi”, „de ținere”, „curată”, „cea gătită” etc.) Cameră în care se primesc oaspeții. cf. CHEST. II 307/15, 29, v 63 supl., ALRM II/I h 278, A V 15. ♦ (Regional) Cameră mică și joasă, situată de obicei în spatele casei țărănești. v. chiler. [Pentru curățenie] ne-am mutat în odaie. com. din CIORĂȘTI – RÎMNICU SĂRAT. 2. (Învechit) Locuință, apartament, casă. Odăi au zidit... în Ierusalim. BIBLIA (1688), 353¹/4, cf. 17²/50. Au luat și pe Iordachi Ruset vornicul de l-au dus la odaia lui. N. COSTIN, LET.²II , 81. Logofătul de taină... au avut și odaie osebită în curte. GHEORGECHI, ap. TDRG. Odăile ce se afla în Tîrgu Grîului... să vor da cu chirie. GT (1839), 4. Niște lungi șiruri de clădiri cu tinde... slujeau de locuințe seau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești. ODOBESCU, S. I, 126. 3. (Mil.; învechit) Cazarmă de ieniceri, de seimeni etc., folosită uneori și ca închisoare. S-au așăzatu Oprea la odăile dorobanților. URECHE, L. 209. De toată oastea aproape de șesezeci de mii și ieniceri o mie orînduiți din odăile ienicerești. M. COSTIN, LET, I, 238/32. Scîrbindu-se Nicolai Vodă pe Gheorghie velvistiernic, l-au aruncat la siimeni, la lefe, de l-au închis la odăile sale. N. COSTIN, LET. II, 94/24. Mai tocmit-au și cîteva casă în curțile domnești și odăile simenilor. NECULCE, L. 308. Și l-au sfătuit să șadă ascuns la odăi. ȘINCAI, HR. II, 247/19. Cazarma lor era lîngă zidul curții și se numea odăile seimenești. BĂLCESCU, m. V. 649. De cînd odăi turcești s-a făcut, Zarafii s-a pribegit. BALADE, III, 120. ♦ (Rar) Unitate, regiment de ieniceri. Au poroncit hanul și pașa de i s-au... rădicat și odăile cele ienicerești ce-l păzeau. AXINTE URICARIUL, LET.² II, 142, cf. ȘIO II₁, 274. 4. (Învechit și regional) Așezare gospodărească izolată de sat (CHEST. II 35/156, V 77 supl.), gospodărie, măieriște (LB), curte, conac (ALRM II/I h 371). Dîndu-i un loc de odaie den hotarul târgului nostru leșului (a. 1680). IORGA, S. D. XI, 78. Fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă. CREANGĂ, A. 19. Intri însă pe drumul neted în păduricea aceea și vezi că nu e numai o gospodărie de oameni, o hodaie, ci un sat întreg ce stă tihnit în umbra pometului bogat. LUC. V, 35. La Cărpiniș a fost carpini cîn s-a făcut hodăile. GRAIUL, I, 21, cf. 104. ◊ (Prin Olt.) loc. adv. Prin (sau în) odăi = prin străini, pe la vecini; pe la ușile altora. Trăia cu cerșitul prin odăi (a. 1816). IORGA, S. D. VII, 16. Frundzî verdi di-alunicî, Măi drăguțî șî măi Nicî, Cum îmbli șî ti-mprimblăi Pin hanuri șî pin odăi. VASILIU, C. 64, cf. CIAUȘANU, V. 184. Ana nu este acasă, a plecat în odăi. CV 1950, nr. 4, 40. ♦ (Mai ales la pl.) Cătun. cf. ȘĂINEANU, D. U., CHEST. V 15 supl. ALR I 379/30, 35, 59, 61, 77, 138, 140, 251. 5. (Regional) Clădire (improvizată) din bîrne sau din scînduri, situată afară din sat, la pășune, la pădure etc., servind drept adăpost pentru ciobani, pădurari, agricultori, (rar) pentru animale etc. (v. sălaș, colibă, otac). Văcarul să întoarsă înnapoi la odaie-ș. HERODOT (1645), 47. Să dea numai căte bani 66... pentru căte doi cai de odaie care poartă odăile dupe oile lor (a. 1735). IORGA, S. D. X, 383, cf. LB. Fiecare la fînațul seu are o odaie. I. IONESCU, p. 368, cf. 364, ȘIO I, 237, PAMFILE, I. C. 433, DIACONU, VR. XXIX, h I 7, II 3, 28, IV 152, IX 267, 284, 496, X 153, 188, XI 98, 437, XIV 59, XVI 383, XVIII 141, I. CR. VI, 252, CHEST. II 36/65, V 37/94, ib. 14, 17, 23, 33, 61 supl., ALR I 1 458/594, ib. 1 707/776. ♦ Una dintre încăperile stînii, în care se prepară și se păstrează cașul și brînza. v. celar cîșlărie. cf. VASILIU, C. 204, CHEST. V 34/10, 20, 120/20, 121/20, 68, ib. 3 supl. ♦ (În forma hodaie) Cocioabă (Strehaia). ALRM II/I h 332/848. 6. (Regional) Tîrlă cu grajduri pentru vite; loc în preajma pășunii unde stau vitele noaptea. v. staul, stînă. cf. odalîc. Odăi de oi vom face. BIBLIA (1688), 120²/49. Să aședzi odaia acmu în graba, ca să nu treacă vreame a sămănăturii (a. 1750). IORGA, S. D. XXI, 243. Lupul stolnicul... avînd poroncă de la domnul ca să calce odăile turcești și pe văcarii turcilor să-i puie pe toți la bir (sfîrșitul sec. XVIII). let.² III, 220. Părinților ce să află le vine împotrivă ca să fii odaie sau tîrlă de vite lîngă păretile șchitului (a. 1807). ȘTEFANELLI, D. C. 335. La Herăstrău, la odaia ce este acolo, sînt 32 vite mari (a. 1814). DOC. EC. 162. Aflîndu-mă la odaia numită Cioara, am dat zahara la vite. I. IONESCU, C. 228/19. Cînepa se seamănă în fînațe, în ocoalele vitelor de la odăi. ib. P. 366, cf. CREANGĂ, GL. Vom porunci la odaie să-i dea în fiecare zi lapte. ap. DDRF, cf. VASILIU, C. 204, ALR I 1 122/782, ib. 1 790/790. ♦ Loc mare de pășunat, luat în arendă (Bonț – Gherla). CHEST. V 11 supl. 7. (Mai ales la Sadoveanu) Grajd. Acel popas cuprinde cămări pentru călători străini, precum și odaie pentru dobitoace și slujitori. SADOVEANU, O. XII, 355. Găsiră la odaie un cal străin; argații îi luau șaua și-l grijeau. id. ib. XIII, 277, cf. 754. 8. (Regional) Adăpost în care se țin uneltele de gospodărie; șopron, șură. cf. ALR I 689/746, 932. – pl.: odăi. – Și: (regional) hodaie, (învechit, 3) oda (ȘIO I, XXIX; pl. odale) s. f. – Din tc. oda, bg. одая.

ODĂ s. f. Poezie lirică în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. Odă rîvnitoare spre învățături. mumuleanu, r.¹/1. Oda, închipuind pe poet cu totul răpit și întraripat de imaginația sa, ...totdauna se socotește espresia unui delir profetic. heliade, o. ii, 26. Miron Costin versuitorul acelor întîi ode în limba românească. ar (1830), 52¹/28, cf. fl (1838), 2²/28. Cu ce vom fabrica oda, drama, ...sau elegia trecutului? russo, s. 16, cf. 33. Un poet lingușitor îi adresă o odă. ghica, s. 39. Ai odei cei înfocate ton înalt nu poți să-l ții. alexandrescu, m. 248. Cei mai mari poeți se întreceau care de care să compuie mai întîi oda sau sonetul pentru glorificarea numelui acestui celebru artist. filimon, o. ii, 326. Mi-a adăogit: „Fă-mi ode ca Horațiu de vrei să fii iubit”. alecsandri, t. ii, 225, cf. 197. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. eminescu, o. i, 159, cf. 48, ddrf, șăineanu. Se zice și s-a zis că-i un secret Al artei, ...Să știi să faci o odă unei babe Și, fără fond, să faci un bun sonet. coșbuc, p. ii, 267. Învață pe de rost... toate odele lui Horațiu. l. rom. 1965, 296. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic) care se cînta sau se recita cu acompaniament de liră; p. ext. (și azi) compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. DICȚ. – pl.: ode. – Din fr. ode.