ODĂ s. f. Poezie lirică în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. Odă rîvnitoare spre învățături. mumuleanu, r.¹/1. Oda, închipuind pe poet cu totul răpit și întraripat de imaginația sa, ...totdauna se socotește espresia unui delir profetic. heliade, o. ii, 26. Miron Costin versuitorul acelor întîi ode în limba românească. ar (1830), 52¹/28, cf. fl (1838), 2²/28. Cu ce vom fabrica oda, drama, ...sau elegia trecutului? russo, s. 16, cf. 33. Un poet lingușitor îi adresă o odă. ghica, s. 39. Ai odei cei înfocate ton înalt nu poți să-l ții. alexandrescu, m. 248. Cei mai mari poeți se întreceau care de care să compuie mai întîi oda sau sonetul pentru glorificarea numelui acestui celebru artist. filimon, o. ii, 326. Mi-a adăogit: „Fă-mi ode ca Horațiu de vrei să fii iubit”. alecsandri, t. ii, 225, cf. 197. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. eminescu, o. i, 159, cf. 48, ddrf, șăineanu. Se zice și s-a zis că-i un secret Al artei, ...Să știi să faci o odă unei babe Și, fără fond, să faci un bun sonet. coșbuc, p. ii, 267. Învață pe de rost... toate odele lui Horațiu. l. rom. 1965, 296. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic) care se cînta sau se recita cu acompaniament de liră; p. ext. (și azi) compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. DICȚ. – pl.: ode. – Din fr. ode.