nora [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~ura, (înv) ~oora, ~uora, (reg) nuăra, nuvăra / Pzi: ~rez / E: nor¹ cf lat nubilare] 1-2 viru (Pop) A (se) înnora. 3 vtf (Rar) A face să se acopere de nori¹ (1).

NORĂ, nurori, s. f. Soția fiului considerată în raport cu părinții acestuia. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. – Lat. nurus.

noora v vz nora

nor² sf vz noră

noră sf [At: CORESI, EV. 205 / V: nuroră, (îrg) nor, (înv) nuoră, nur, nură, (reg) nororă, nunoră / Pl: nurori, (reg) ~re, ~ri / E: ml nurus] 1 Soție considerată în raport cu părinții soțului ei. 2 (Îe) A intrat ~-n blide Se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. 3 (Ban; șîs ~ de frate) Cumnată.

nororă sf vz noră

nuăra v vz nora

nunoră sf vz noră

nuora v^[1] vz nora modificată

nuoră sf vz noră

nur² sf vz noră

nură sf vz noră

nuroră sf vz noră

nuvăra v vz nora

NORĂ, nurori, s. f. Soția cuiva considerată în raport cu părinții soțului ei. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. – Lat. nurus.

NORĂ, nurori, s. f. Soția considerată în raport cu părinții soțului. Moșneagul avea gineri și nurori, care locuiau cu el. SADOVEANU, O. VI 343. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Baba zicea: moșulică, Vreu o noră precum nu-i. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. (Familiar) A intrat nora-n blide v. blid. – Forme gramaticale: gen.-dat. nurorii și (familiar) norei; (urmat de un adj. pos.) noru- sau noră- (C. PETRESCU, Î. II 185). – Variantă: nuroră (TEODORESCU, P. P. 53) s. f.

NURORĂ s. f. v. noră.

NORĂ nurori f. Soție a fiului în raport cu părinții acestuia. ◊ A intrat ~a-n blide se spune cu ironie despre neîndemânarea unei persoane (care face zgomot cu vasele sau le sparge). [G.-D. nurorii] /<lat. nurus

noră f. soția fiului. [Dial. nor = lat. NURUS].

înoréz și (est) înouréz (mă) v. refl. uzitat ca impers. d. nor, nour: lat. innubilare, ven. inovolar. it. annuvolarsi, sp. anubiarse, pg. anuviarse). Mă acoper cu norĭ: ceru, muntele se înourează. Fig. Mă posomorăsc, mă întunec, mă întristez. – Și înn-. Vechĭ și nourez. V. cețat.

nóră f., pl. nurorĭ, ca soră, surorĭ (lat. nŭrus și nŏrus, pop. nŭra, din * nusus, vgr. ny[s]ós, scr. snushâ, vgerm. snur, ngerm. schnur, vsl. snŭha; it. noura, pv. noro, vfr. nuere, sp. nuera, pg. nora). Nevasta fiuluĭ. – Și nuróră: nurora pricinașă. (VR. 1911, 8, 208). V. ginere.

nuoréz V. înorez.

nuróră V. noră.

noră s. f., g.-d. art. nurorii; pl. nurori

noră s. f., g.-d. art. nurorii; pl. nurori

noră s. f., g.-d. art. nurorii; pl. nurori

noră, gen. nurorii, pl. nurori

nurori (v. noră)

noră, nurori.

noră (nurori), s. f. – Soția fiului. – Var. (înv.) nor. Mr. nor(ă), megl. noră. Lat. nǒrus, formă populară a lui nŭrus (Densusianu, Hlr., 78; Pușcariu 1190; Candrea-Dens., 1244; REW 6000), cf. it. nuora, prov. noro, v. fr. nuere (saintong. nore), sp. nuera, port. nora. Var. supraviețuiește în legături sintactice: noru-mea, noru-sa; pl. indică un paralelism cu soră. Pentru absența diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de uz general (ALR, I, 260).

NORA, b. (16 B VI 105); – ard., 1726 (Paș), subst. noră sau < nor (nour); Norel (ib.); n. act. < Eleonora.

nora, pers. 3 sg. norează, vb. I (pop.) a (se) înnora.