nora [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~ura, (înv) ~oora, ~uora, (reg) nuăra, nuvăra / Pzi: ~rez / E: nor¹ cf lat nubilare] 1-2 viru (Pop) A (se) înnora. 3 vtf (Rar) A face să se acopere de nori¹ (1).

noora v vz nora

nuăra v vz nora

nuora v^[1] vz nora modificată

nuvăra v vz nora

nuoréz V. înorez.

nora, pers. 3 sg. norează, vb. I (pop.) a (se) înnora.

NORA vb. I. Intranz. și refl. unipers. (Popular) A (se) înnora. cf. budai-deleanu, lex., lb, polizu, tdrg. Au nuvărat tărie de plǫaie, alr i 1 228/1, cf. 1 228/200. ◊ Intranz. (Învechit; construit cu complement intern) Și va fi cînd voiu noora noor pre pămînt, să va ivi arcul în nori. biblia (1688), 6²/39. ♦ Tranz fact. (Rar) A face să se acopere de nori¹ (1). Nuorează ceriul de nuori. psalt. hur. 123^v/13, cf. graiul, i, 245. ◊ Fig. Săgețile ușoare nourează mîndrul soare. alecsandri, ap. șăineanu, d. u. – prez. ind.: norez. – Și: noura, (învechit) noora, nuoră, (regional) nuără (candrea, ț. o. 51), nuvăra vb. I. – v. nor¹. cf. lat. nubilare.