murmur sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (înv) ~iu, ~ă sf, ~e sf / A și: murmur / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: fr murmure, lat murmur, ngr μουρμούρα, it murmure, mormorio] 1 Zgomot slab, continuu și monoton, produs de curgerea liniștită a unei ape, de bătaia lină a vântului sau de alte elemente ale naturii Si: susur, șopot, (rar) murmureală, murmuială¹, (îvr) murmuire¹, murmuit. 2 (Pgn) Zgomot slab. 3 (Fig) Armonie. 4 (Pan) Zumzet. 5 Succesiune de sunete, slab și monoton articulate, de cuvinte rostite încet, de neînțeles. 6 Zgomot surd și nelămurit de glasuri Si: rumoare. 7 (Pan) Zgomot surd și continuu produs de trepidațiile unui motor, ale unui mecanism etc. 8 (Rar) Țiuit al urechii. 9 Exprimare a unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas Si: cârteală, murmurare Vz bombănit, mormăit¹. 10 (Îlav) Fără ~ Fără împotrivire. 11 (Nob) Acuzație. 12 (Nob) Muget.

MURMUR, murmure, s. n. 1. Zgomot confuz de voci produs atunci cînd se vorbește prea încet sau prea de departe sau cînd mai multe persoane vorbesc în același timp cu jumătate de glas. Răzbătea de afară un murmur nedeslușit de glasuri. SADOVEANU, M. C. 202. Din odaia alăturată, auzii cîteva murmure nedeslușite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru. DUNĂREANU, CH. 119. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. ALECSANDRI, O. P. 10. ♦ Exprimarea unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al unei mulțimi nemulțumite. V. mormăit. Ei îi răspunseră cu un murmur întunecos. DUMITRIU, N. 17. 2. Zgomot ușor și continuu făcut de o apă curgătoare, de frunzișul mișcat de vînt etc.; freamăt, susur, șopot. Apa cădea mărunt, izbind pămîntul într-un murmur molcom și înăbușit. MIHALE, O. 250. Sărutarea de atunci, în viața, în fiorul și în murmurul pădurii, s-a împrăștiat peste toată viața mea. SADOVEANU, O. VIII 14. ◊ Fig. Prin lumina orbitoare veneau zgomotele împrejurimilor ca ceva neobișnuit, ca murmurul unei vieți cu totul nouă, atunci izvorîtă din pămînt. SADOVEANU, O. IV 21. ♦ (Rar) Zgomot surd și continuu produs de un motor sau de o mașină în acțiune. Fabricile de la margini trimeteau murmurul lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98.- Pl. și: murmururi (ANGHEL, Î. G. 46). – Variantă: murmură (ODOBESCU, S. III 92, NEGRUZZI, S. I 160, ALEXANDRESCU, M. 74) s. f.

MURMUR s.n. Șoaptă; susur, freamăt. [Cf. lat. murmur, fr. murmure].

MURMUR s. n. șoaptă; susur, freamăt. (< lat. murmur, fr. murmure)

MURMUR ~e n. 1) Zgomot surd și confuz de voci; rumoare; freamăt. 2) Zgomot monoton și continuu, produs de un motor sau de o mașină în acțiune. 3) Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene naturale (ape curgătoare, vânt etc.). 4) Protest al unei mulțimi, manifestat prin producerea simultană a unor sunete surde și confuze. /<lat. murmur, fr. murmure

murmur n. 1. sgomot surd și confuz al mai multor persoane cari vorbesc dintr’odată: un murmur de aprobare; 2. plângeri cauzate de nemulțumire; 3. sbârnăit de albine; 4. sgomotul apei ce curge, al vântului ce mișcă frunzele.

2) *múrmur, a -á v. intr. (lat. mŭrmuro, -áre; it. mormorare, fr. murmurer. E rudă pin sunet cu a mormăi și a borborosi). Fac un zgomot confuz și prelungit: vîntu murmură (saŭ: vîjîĭe, șuĭeră), izvoru murmură (saŭ: cĭuruĭe), valurile murmură (saŭ pleoscăĭesc); Fig. Protestez înfundat: poporu murmură contra tiranilor, a murmura pintre dințĭ. – În sec 18 și murmurisesc (ngr. murmurízo, aor. -úrisa). V. cîrtesc.

1) *múrmur n., pl. e (lat. murmur, fr. murmure, it. mórmore [poet.] și -orio). Vîjîit de vînt, de valurĭ. Gălăgie, zgomot confuz (ca’ntr’un bîlcĭ). Protest înfundat (ca al uneĭ mulțimĭ nemulțămite). – În sec. 19 (Munt.) și murmúră, f., pl. e (ngr. murmúra).

murmura [At: VALIAN, V. / Pzi: murmur și (îrg) ~rez / E: fr murmurer, lat murmurare] 1 vi (D. ape, vânt sau alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton Si: a susura, a șopti, (înv) a murmui¹ (1). 2 vt (D. oameni) A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, monoton, șoptit și uneori nedeslușit. 3 vi (Pex; d. vorbe, cântece etc.) A răsuna încet, domol. 4 vi A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut Si: a bombăni, a mormăi¹, a se plânge, (înv) a cârti, a murmui¹ (2), a murmurisi. 5 vi (Reg; d. urși) A mormăi¹ (1).

murmură sf vz murmur

murmure sn vz murmur

murmuriu sn vz murmur

MURMURA, murmur, vb. I. Intranz. 1. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. V. bolborosi. Ceasuri lungi scria de zor, Făr’ să obosească, Murmurînd încetișor. DEȘLIU, M. 59. Radu... murmură pierdut, pe gînduri. CAMIL PETRESCU, T. II 56. Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. IV 100. ◊ (Rar, subiectul este vorba, glasul) Să n-ai grijă, bă, auziși, care ești acolo? – Auzit, murmură adînc glasul din șlep. DUMITRIU, N. 139. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VIII 39. ◊ Tranz. Cînd a murmurat vorba asta, Panțîru a înțeles-o. SADOVEANU, O. VIII 192. (Poetic) îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Noaptea-ntreag-o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I 316. ♦ A cîrti împotriva cuiva sau a ceva, a protesta cu jumătate de glas. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit? SADOVEANU, O. I 324. Oamenii nu se ajung și murmură, și se agită, și amenință. REBREANU, R. I 223. Cei ce se luptă murmurînd De s-ar lupta și-n primul rînd, Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I 257. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O. III 10. 2. A produce un zgomot ușor și continuu. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. SADOVEANU, O. III 210. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmură-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I 96. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93.

MURMURA vb. I. 1. tr., intr. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. 2. intr. A susura. [< fr. murmurer].

MURMURA vb. I. tr., intr. a rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. II. intr. a susura. (< fr. murmurer)

A MURMURA mumur 1. tranz. 1) (cuvinte, sunete, propoziții) A pronunța cu voce joasă și nedeslușit. 2) (melodii, cântece) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona. 2. intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A face să se audă un murmur; a produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a susura; a șopoti. /<lat. murmurare, fr. murmurer

murmurà v. 1. a scoate un murmur: izvorul murmură; 2. a face să s’auză murmure: poporul murmura în contra tiranilor.

murmur s. n., pl. murmure

murmur s. n., pl. murmure

murmur s. n., pl. murmure

murmur, -ram 1 imp.

murmur, -re sb.

murmura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. murmur, 3 murmură; conj. prez. 1 sg. să murmur, 3 să murmure

murmura (a ~) vb., ind. prez. 3 murmură

murmura vb., ind. prez. 1 sg. murmur, 3 sg. și pl. murmură

murmura (murmur, at), vb. – A susura. – Mr. murmuredz, murmurare. Fr. murmurer (în mr., probabil din it. mormorare). Pușcariu 1134 îl considera drept reprezentant direct din lat. murmurāre, cf. REW 5761; dar aparențele pledează în favoarea unei der. neologice, înclinînd spre alb. murmuroń (Philippide, II, 648), bg. mărmorjă. – Der. murmui, vb. (a murmura) încrucișare între murmura și mormăi (Tiktin); murmurisi, vb. (a murmura), sec. XVIII, înv. din ngr. μουρμουρίζω; murmur (var. murmur, murmură), s. n. (susur), din fr. murmure (var. din it. mormore și ngr. μουρμοῦρα); murmurător, adj. (care murmură); murmuitor, adj. (care murmură); murmuială, s. f., ca mormăială.

MURMUR s. 1. susur, zumzet, zvon. (~ de glasuri îndepărtate.) 2. v. protest. 3. v. foșnet. 4. v. clipocit.

MURMUR s. 1. susur, zumzet, zvon. (~ de glasuri îndepărtate.) 2. crîcneală, crîcnire, protest, (pop.) cîrteală, (înv.) răpștire. (Nu se aude nici un ~.) 3. fîșîit, foșnet, freamăt, sunet, susur, susurare, șoaptă, șopot, (rar) șoșet. (~ de frunze.) 4. clipoceală, clipocire, clipocit, susur, susurare, șoaptă, șopot, zvon, (rar) murmuială, murmureală, zuzet, (înv.) murmuit. (~ de ape.)

MURMURA vb. 1. v. șopti. 2. v. protesta. 3. v. plânge. 4. v. bombăni. 5. v. clipoci.

MURMURA vb. 1. a șopti. (A ~ ceva pe care nu l-am înțeles.) 2. a crîcni, a protesta, (pop.) a cîrti, (prin Mold. și Bucov.) a blești, (înv.) a răpști. (Cine mai ~ în front?) 3. a (se) plînge, (pop.) a cîrti, (înv. și reg.) a tînji. (Să nu ~!) 4. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?) 5. clipoci, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.)

MURMUR s. n. Faptul de a m u r m u r a și rezultatul lui. 1. Zgomot slab, continuu și monoton, produs de curgerea liniștită a unei ape, de bătaia lină a vîntului sau de alte elemente ale naturii, s u s u r, ș o p o t, (rar) m u r m u r e a l ă, m u r m u i a l ă¹, (învechit, rar) m u r m u i t; p. g e n e r. zgomot slab. Cf. BUDAI-DEMEANU, LEX. Aude De paseri ciripire . . . Ș-a rîului murmură. HELIADE, O. I, 307, cf. 351, 356. Unde freamătul pădurei, murmuriul unui riu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu. ASACHI, S. L. I, 139. Murmura tristă a lui Arno turbură tăcerea adîncă ce ne împregiură. DACIA LIT. 265/25. Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări, Îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări. NEGRUZZI, S. II, 14, cf. I, 160. Eu caut în natură Un loc făr' de murmură Supus singurătății. ALEXANDRESCU, O. I, 338. Sub chioșc curentul trece cu repejune, Iar murmura-i invită la dulce moliciune. BOLINTINEANU, P. I, 240. Peste unda aurită Ce adoarme cu murmur . . . Nu vezi tu oare Printre umbre un caic ? id. ib. 301. Murmura surdă A rîului din vale. ODOBESCU, S. III, 92. De murmur duios de ape Ea trezit-atunci tresare, Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I, 66. Se clatină parcă lumina. Un tunet e simplu murmur. De roze e beată grădina Cu tot ce se află-mprejur. MACEDONSKI, O. I, 194. Sufletul meu aromește la al apelor murmur. id. ib. 237. Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi și din vále-n păduri. COȘBUC, P. II, 9, cf. 12. În murmurul foilor de tei . . . aștept să răsară ea. PETICĂ, O. 267. Din văi și pîn' la mine străbătea, în murmur domolit de depărtare, zgomotul eternei frămîntări a Bistriței. HOGAȘ, DR. II, 15. Un arc de munți cu coame sure Din Cerna pînă în Ceahlău, Adîncuri mute de pădure Și murmur tainic de pîrău. D. BOTEZ, F. S. 6. În tăcerea care se întinde după povestire, toți se gîndesc, ascultînd pe gînduri, murmurul vîntului de afară. SADOVEANU, O. III, 68, cf. VI, 506. O, dulce murmur de ploaie, Pe acoperișe și-n zare ! BLAGA, L. U. 55. [Apele] vin însoțite de un murmur, propriul lor cîntec, acela al drumului pe care îl fac. BOGZA, C. O. 14. Murmurul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre. V. ROM. mai 1954, 92. Eu am să te aștept lîngă fîntîna Cu murmurul obișnuit. BENIUC, C. P. 35. În murmur de cetini, în foșnet de fagi. DEȘLIU, G. 37. ♦ F i g. Armonie. Mult bine îmi face auzul acestor viersuri cu dulce murmur. POPESCU, B. II, 43. ♦ P. a n a l. Zumzet, bîzîit. Pe cîmpie nici un zgomot. Din oraș abia străbate Ca un murmur de albine Larma vieții zbuciumate. IOSIF, P. 77. Suna în văzduhul înfierbîntat murmurul albinelor. SADOVEANU, E. 5. 2. Succesiune de sunete, slab și monoton articulate, de cuvinte rostite încet și uneori neînțeles; zgomot surd și nelămurit de glasuri. V. r u m o a r e. Deodată un murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. ALECSANDRI, O. P. 10. Cu murmurele lor blînde, un izvor de horum-harum . . . Cu evlavie adîncă ne-nvîrteau al minții scripet. EMINESCU, O. I, 140. E un murmur lung de șoapte, de mirare, de suspine. VLAHUȚĂ, P. 100. Un murmur se ridică, confuz vibrînd în noapte, Și grabnic îl urmează înnăbușite șoapte. MACEDONSKI, O. I, 263. Din odaia alăturată auzii cîteva murmure nedeslușite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru. DUNĂREANU, CH. 119. Întocmai ca freamătul unei păduri care se deșteaptă, murmurul mulțimii crescu. ANGHEL-IOSIF, C. L. 34. Nu-i murmur, nu-s foșniri, nu-i priveghere, în mănăstire nimeni nu-i. LESNEA, I. 82. În tăcerea adîncă murmurul cel duios umbla ca un fior prin lumina tremurată de vis. SADOVEANU, O. I, 220, cf. V, 502. Se ridică un murmur de voci aprobative. CAMIL PETRESCU, O. III, 142. Clădirea întreagă vibra în murmur discret, ca și cum viața ar fi clocotit sub draperii grele. VORNIC, P. 140. Ascult în noaptea sunătoare Murmure cu silabe de lumină. ARGHEZI, VERS. 102, cf. 26. ♦ P. a n a l. Zgomot surd și continuu (produs de trepidațiile unui motor, ale unui mecanism etc.). Dulcele murmur din moara ce umbla neostenită. MACEDONSKI, O. I, 9. Fabricile de la margini trimiteau murmurul lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98. Murmurul motorului să-ți cînte încetișor. MIHALE, O. 434. ♦ (Rar) Vuiet, țiuit al urechii. Murmura sau vuietul și țiuitul urechilor. CORNEA, E. I, 109/10. 3. Exprimare a unei nemulțumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas, protest înfundat; cîrteală, murmurare (3). V. m o r m ă i t¹, b o m b ă n i t. Cf. COSTINESCU. Dacă . . . asasinarea lui aduce [a] murmură în țară, la așa caz asasinul trecea Dunărea (a. 1889). URICARIUL, XIV, 245. Sufletul însă îi era plin de o încâpățînare dîrză din care izvora neîncetat murmurul: „Nu vreau”. REBREANU, NUV. 293. Se auzi un murmur din sală, plin de mînie. CAMIL PETRESCU, O. III, 118. Murmurul se potoli curînd, înghițit de zgomotul trenului, dar imediat izbucni o ceartă în celălalt vagon. T. POPOVICI, S. 395. ◊ L o c. a d v. Fără murmur = fără împotrivire. Este oare probabil ca un hatman național să fi primit fără murmură a se supune unui simplu căpitan venetic ? HASDEU, I. V. 247. ♦ (Neobișnuit) Acuzație, plmgere. Oamenii asupra cărora este o murmură surdă și gravă de un atentat oarecare asupra fostului domn al țării. ap. GHICA, A. 665. 4. (Neobișnuit) Muget (I), răget. Vibra al serii aer de tauri grea murmură. HELIADE, O. I, 188. – Accentuat și: murmur. – Pl.: murmure și (rar) murmururi. - Și: (învechit) murmuríu, murmure (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. n., murmură (accentuat și: murmură) s. f. – Din fr. murmure, lat. murmur, ngr. μουρμούρα, it. murmure, mormorio.

MURMURA vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton; a susura, a șopoti, (învechit) a murmui¹ (l). Cf. VALIAN , v. Ríul care murmurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Unde murmură izvorul și unde cîntâ mierla. ODOBESCU, S. III, 87. Izvoare vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I, 93. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmurâ-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I, 96, cf. II, 14. Picăturile de apă murmurau câzînd din streșină. SADOVEANU, O. I, 147. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. id. ib. III, 210. Îndolente valuri veșnic au să ducă, Murmurînd nostalgic, rămînînd pe loc, Etereea noastră gemină nălucă. BENIUC, C. P. 103. Pîrîu murmurează. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2 T r a n z. (Despre oameni) A pronunța, a vorbi, a spune sau a cînta cu tonul scăzut, adesea monoton, șoptit și uneori nedeslușit. Basarabii ar fi murmurat acest cuvînt, așa- zicînd cu d-a sila. HASDEU, I. C. I, 46. Dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche. EMINESCU, G. P. 65. Murmurînd cu o satisfacție plină de mîndrie: – Uite-așa-s bărbații ! REBREANU, R. i, 28. Și tocmai asta e întrebarea cea mare ! murmură îngrijorat Grigore. id. ib. II, 13. S-a ridicat repede, murmurînd: iartă-mă, Vladimir. SAHIA, N. 60. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 708. îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Voi intra masiv și greu în vreme. . . Murmurînd o doină trist. BENIUC, V. 9. Voicule, murmura el cu glas scăzut, . . . care e situația acolo ? PREDA, d. 157. Ceasuri lungi scria de zor făr' să obosească, Murmurînd încetișor Limbă păsărească. DEȘLIU, M. 59. (F i g.) Noaptea-ntreagă o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I, 316. Iar apele, ciocnind tăceri, Trecutul ți-l murmură. LESNEA, I.118. Vadul își murmură cîntul. BENIUC, V. 99. ◊ A b s o l. Fata sărută murmurînd floarea. EMINESCU, N. 18. (F i g.) Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman. id. O. I, 24. Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stînă. id. ib. 231. ♦ I n t r a n z. P. e x t. (Despre vorbe, cîntece etc.) A răsuna încet, domol. Printre mîndrele coloane o cîntare blînd murmură. EMINESCU, O. IV, 131. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VI, 532. 3. I n t r a n z. A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut; a se plînge, a mormăi¹ (2), a bombăni, (învechit) a murmui¹ (2), a murmurisi. V. c î r t i. Cf. COSTINESCU. Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu. BOLINTINEANU, O. 424. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O.4. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta și-n primul rînd Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I,0 257. Biroul însă începea să murmure și Sergiu schimba vorba. BASSARABESCU, S. N. 44. Oamenii nu se ajung și murmură și se agită și amenință. REBREANU, R. I, 223. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit ? SADOVEANU, O. I, 70. Din sate veni vestea că sărăcimea murmură, cîrtește și înjură. STANCU, R. A. IV, 172, cf. ALR II/I h 31. 4. I n t r a n z. (Regional; despre urși) A mormăi¹ (1) (Balș). ALR SN III h 677/876. – Prez. ind.: murmur (pers. 3 accentuat și murmură) și (învechit și regional) murmurez. – V. murmur. Cf.fr. m u r m u r e r, lat. m u r m u r a r e.