MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Lat. monticellus.

muncel sn [At: (a. 1684) ȘTEFANELLI, D. C. 8 / Pl: ~e, (îrg, sm) ~cei / E: ml monticellus] 1 Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcând parte din treapta mai coborâtă a unui masiv sau lanț muntos. 2 Munte puțin înalt. 3 Parte mai joasă a muntelui. 4 Deal în formă de căciulă, cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit. 5 Colină.

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Din lat. monticellus.

MUNCEL, muncele, s. n. Munte mic, deal, colină făcînd parte dintr-un șir de înălțimi asemănătoare. De la amiază o luaseră pe un drum îngust, care se strecura întortocheat pe sub muncele și prin văi. SADOVEANU, O. I 12. Ștefan-vodă... la luptă purcedea Peste munte și muncel Cu tot codrul după el. ALECSANDRI, P. III 158. Pe cel deal, pe cel muncel, Se ivește-un voinicel. ȘEZ. XXI 51. – Pl. și: (m.) muncei (SBIERA, P. 179).

MUNCEL ~e n. Munte de înălțime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanț muntos. /<lat. monticellus

Muncel n. pisc de munte în jud. Suceava.

muncel n. colină: luna a apus după muncel EM. [Lat. MONTICELLUS].

muncél n., pl. e (lat. monticĕllus, it. monticello, fr. monceau, sp. montecillo). Est. Munte mic, deal mare. – În vest mușcel (din *munțicel?).

muncel s. n., pl. muncele

muncel s. n., pl. muncele

muncel s. n., pl. muncele

muncel, -cele.

muncel (-ei), s. m. – Colină, înălțime, mușuroi. Lat. monticellus (Pușcariu 1126; Candrea-Dens., 1170; REW 5670), cf. it. monticello, vegl. munčal, fr. monceau, prov. moncel, sp. montecillo, calabr. munziollu. E dubletul lui mușcel (var. muscel), s. m. (Munt., Olt., colină), a cărui derivare e mai puțin clară (poate prin încrucișare cu rădăcina expresivă mot- „măciulie”, cf. motocel, caz în care ar trebui să se pornească de la *moțcel; după Tiktin, din *munțicel).

GRĂDIȘTEA MUNCELULUI, loc aflat pe terit. satului Grădiștea de Munte (Dealul Grădiștei), com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara, unde au fost descoperite vestigiile unei așezări dacice, cunoscută sub denumirea de Sarmizegetusa Regia sau Sarmizegetusa Basileion – principalul centru economic, politic, militar și religios al statului dac în sec. 1 î. Hr. – 1 d. Hr. Aici au fost găsite unelte și obiecte de fier, ceramică dacică, lucrată la roată și cu mâna, arme, monede, precum și un vas care purta inscripția DECEBALUS PER SCORILO (Decebal, fiul lui Scorilo). Așezarea de la G. M. a fost distrusă de romani în timpul celui de-al doilea război daco-roman (105-106), aici fiind instalat un detașament al Legiunii a IV-a Flavia Felix, însărcinat cu paza regiunii.

muncél, muncele, s.n. Munte sau deal mic. ■ (top.) Muncelașu, vf. (1.376 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu-Bardău); Muncel, deal (638 m) situat între văile Lăpuș și Suci, în depresiunea Lăpușului; Muncel, munte (1.318 m) aflat în componența culmei Pop Ivan (în Munții Maramureșului); Muncelul Popii, vf. (1.429 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu Bardău). ■ (onom.) Muncelean, nume de familie în jud. Maram. – Lat. monticcellus (Scriban, DEX, MDA).

muncel, muncele, s.n. – Munte sau deal mic. ♦ (top.) Muncelașu, vf. (1.376 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu-Bardău) (Posea, 1980: 27); Muncel, deal (638 m) situat între văile Lăpuș și Suci, în depresiunea Lăpușului (Posea, 1980: 38); Muncel, munte (1.318 m) aflat în componența culmei Pop Ivan (în Munții Maramureșului), în care râul Vișeu taie defileul de la Bistra – Valea Vișeului, înainte de confluența cu Tisa (Posea, 1980: 26); Muncelu Popii, vf. (1.429 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu Bardău) (Posea, 1980). ♦ (onom.) Muncelean, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Lat. monticcellus (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

muncel, muncele, s.n. – Munte sau deal mic. Muncei, munte (Botiza); Muncelu, deal (Breb) și munte (Săcel); Muncelu Mare și Muncelu Mic (Ieud). – Lat. monticcellus.

MUNCEL s. n. Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcînd parte din treapta mai coborîtă a unui masiv sau lanț muntos; munte puțin înalt (BARCIANU, N. REV. R. X, nr. 6, 87); parte mai joasă a muntelui (ALR SN III h 809); deal (GRAIUL, I, 288) în formă de căciulă (CHEST. IV 91/396), cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit; colină (DDRF, ȘĂINEANU, D. U.). Precum să s(ă) știe că i-am dat noi munceii noștri (a. 1684). ȘTEFANELLI, C. 8. Este-un lac, ca marea-ntins, De muncei umbroși încins. ASACHI, S. L. I, 175. Se înălța pe un muncel o casă mai mare. id. ib. II, 113. Ștefan Vodă-nveselea Și la luptă purcedea Peste munte și muncei, Cu tot codrul după el. ALECSANDRI, P. III, 158. O luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub mumele și prin văi. SADOVEANU, O. I, 188. Pe un muncei. . . mai era un nume. . . Moara lui Ali. id. O. L. 13. Singur, singur, singurel Pe o zare de muncei. ALECSANDRI, P. P. 208. Prin cel muncel. . . Faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. Căpățînile acelea de curechi era ca niște muncei de mari ! SBIERA, P. 179. Cum ar paște mielușei . . . Primăvara pe muncei. BUD, P. P. 54. Pe cel deal, pe cel muncei, Se ivește-un voinicel. ȘEZ. XXI, 51. Tu, iarna ești tot la oi, Și primăvara la miei, Ș-apoi vara pe muncei. BÎRLEA, C. P. 61, cf. id. B. 10. Colăcel Bolăcel, într-un vîrf de muncel (Iedera). GOROVEI, C. 188, cf. SBIERA, P. 321. De aicea pînă la muncei, Tot căruți de fulgereI (Stelele). id. ib. 357. – Pl.: muncele și (învechit și regional, m.) muncei. – Lat. monticellus. Cf. m u n t e.