MONOMANIE, monomanii, s. f. Stare patologică manifestată prin obsesia unui singur gând; idee fixă. – Din fr. monomanie.

monoman, ~ă [At: NEGULICI / Pl: ~i, ~e / E: fr monomane] 1-2 smf, a (Persoană) care suferă de monomanie Si: (rar) monomaniac (1-2). corectat(ă)

monomanie sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 100 / Pl: -iz / E: fr monomanie] Stare mintală patologică în care o persoană este obsedată de o singură idee Vz manie (1).

MONOMANIE, monomanii, s. f. Stare patologică în care bolnavul este obsedat de un singur gând; idee fixă. – Din fr. monomanie.

MONOMANIE, monomanii, s. f. Stare mintală patologică, în care bolnavul este obsedat de un singur gînd, de o singură preocupare; idee fixă. În străinătate dorul de a primi vești de acasă devine o monomanie. ALECSANDRI, la CADE.

MONOMAN, -Ă adj., s.m. și f. (Suferind) de monomanie; (persoană) stăpînit(ă) de o idee fixă; monomaniac. [< fr. monomane].

MONOMANIE s.f. Stare patologică manifestată prin obsesia unei singure idei. ♦ Pasiune, manie exclusivă. [Gen. -iei. / < fr. monomanie, cf. gr. monos – unic, mania – nebunie].

MONOMAN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monomanie; monomaniac. (< fr. monomane)

MONOMANIE s. f. stare patologică manifestată prin obsesia unei singure idei. (< fr. monomanie)

MONOMAN ~ă (~i, ~e) și substantival Care suferă de monomanie. /<fr. monomane

MONOMANIE ~i f. Manie a unui singur gând; idee fixă. /<fr. monomanie

monoman a. atins de monomanie.

monomanie f. nebunie caracterizată prin o preocupațiune unică.

*monomán, -ă s. și adj. (mono- și -man). Bolnav de manomanie.

*monomaníe f. (mano- și manie). Nebunie care se manifestă într’un singur punct, ca, de ex., mania persecuțiuniĭ.

monoman adj. m., s. m., pl. monomani; adj. f., s. f. monomană, pl. monomane

monomanie s. f., art. monomania, g.-d. art. monomaniei; pl. monomanii, art. monomaniile (desp. -ni-i-)

monoman adj. m., s. m., pl. monomani; adj. f., s. f. monomană, pl. monomane

monomanie s. f., art. monomania, g.-d. art. monomaniei; pl. monomanii, art. monomaniile

monoman adj. m., s. m., pl. monomani; f. sg. monomană, pl. monomane

monomanie s. f. → manie

MONOMAN s., adj. (MED.) (rar) monomaniac. (Om ~.)

MONOMANIE s. v. idee fixă.

MONOMAN s., adj. (MED.) (rar) monomaniac. (Om ~.)

MONOMANIE s. (MED.) manie, obsesie, psihoză, idee fixă.

MONOMÁN, -Ă adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de monomanie; (rar) monomaniac. Cf. NEGULICI, COSTINESCU, BARCIANU. Singuratic, trist, îngîndurat și monoman, înmormîntat de viu în spelunca lui de catastife. I. BOTEZ, B. I, 152. În monomanii lui Balzac, pasiunile sînt exclusive. LOVINESCU, C. VII, 130. - Pl.: monomani, -e. – Din fr. monomane.

MONOMANIE s. f. Stare mintală patologică în care o persoană este obsedată de o singură idee, V. m a n i e (1). Melancolia se prefăcuse în monomanie, cu care a și trecut din viață. BARIȚIU, P. A. III, 100. Apriga dorință de avere ia caracterul unei monomanii sinistre. CONTEMP. 1956, nr. 519, 3/4, cf. DM. - Pl.: monomanii. – Din fr. monomanie.