mituire sf [At: GHICA, A. 627 / Pl: ~ri / E: mitui] 1-4 (Dare sau) luare de mită (1-2) Si: (înv) mituială (1-4).

MITUIRE s. f. Acțiunea de a mitui; dare (sau luare) de mită. A trimis acea scrisoare... cerînd să se cerceteze Bolliac ca să nu rămîie asupra sa bănuiala de mituire. GHICA, A. 627.

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. (Pop.) Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: mițui] – Miță + suf. -ui.

MIȚUIRE, mițuiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a mițui și rezultatul ei; mițuială, mițuit. [Pr.: -țu-i-] – V. mițui.

mintui v vz mitui

mităli v vz mitui

mitălui v vz mitui

miti v vz mitui

mitui [At: (sf. sec. XVII) MAG. IST. II, 216/29 / V: (înv) miti, (reg) mintui, ~tăli, ~uli, (css) ~tălui / Pzi: ~esc / E: mită] 1-2 vt(a) A da mită (1-2). 3-4 vt(a), vrp (Îvr) A cere și a primi mită (1-2).

mituli v vz mitui

mița v vz mițui

mițăi v vz mițui

miți v vz mițui

mițui vt [At: ISPIRESCU, L. 208 / V: (reg) miți, mițoi, (cscj) mița / Pzi: ~esc, mițui / E: miță¹] 1 A tunde mieii, oile de mițe¹ (3). 2 (Gmț) A părui.

mițuire sf [At: H XVII, 392 / Pl: ~iri / E: mițui] 1 Mițuială (1). 2 (Gmț) Păruială. corectat(ă)

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: mițui] – Miță + suf. -ui.

MIȚUIRE, mițuiri, s. f. Acțiunea de a mițui și rezultatul ei; mițuială, mițuit. [Pr.: -țu-i-] – V. mițui.

MITUI, mituiesc, vb. IV. Tranz. A îndupleca prin mită, a corupe (un funcționar public) cu bani. Mituiește pe judecător din banii boilor celor furați. RETEGANUL, P. I 28. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii cari spuseră împăratului că pînă nu va tăia pasărea de aur... nu se va însănătoși. ISPIRESCU, E. 363.

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A. tunde (un miel, o oaie), a tăia lîna, mițele. Îl mițui și pe dînsul, ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă. ISPIRESCU, E. 208. Și mi-i băga [cîrlanii] la ocol, Să m-apuc de mițuit, Că mițele le-am vîndut. PĂSCULESCU, L. P. 275.

A MITUI ~iesc tranz. (persoane) A câștiga de partea sa prin mită; a cumpăra. /mită + suf. ~ui

A MIȚUI ~iesc tranz. 1) (oi, miei) A tunde de mițe. 2) pop. A bate, trăgând de păr; a părui; a flocăi; a târnui. /miță + suf. ~ui

MITI vb. v. mitui.

MITUI vb. (ȚR, Trans. SV) A da mită. B: Brăilenii mituindu-l făcui-au după voia lor. R. GRECEANU. Vai de judecătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăților. PRAV. COND. (1780). C: Deaderă bani mulți străjearilor de-i mitiră să dzică că . . . au venit ucenicii lui de l-au furat. C 1729, 45^r; cf. C 1729, 92^v. Variante: miti (C 1729, 45^r, 92^v). Etimologie: mită + suf. -ui. Cf. m î z d i.

mituì v. a da mită, a cumpăra cu bani: a mitui pe judecători.

mitésc, V. mituĭesc.

mituĭésc v. tr. (d. mită). Corup pin mită: a mitui un funcționar. – În Ban. mitesc (sîrb. mititi).

mițuĭésc v. tr. Tund mĭeĭ, a căror lînă ajunge „miță” la sfîrșitu luĭ Maĭ (R. S. GrS. 6, 59).

mituire s. f., g.-d. art. mituirii; pl. mituiri

mituire s. f., g.-d. art. mituirii; pl. mituiri

mituire s. f., g.-d. art. mituirii; pl. mituiri

mitui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mituiesc, 3 sg. mituiește, imperf. 1 mituiam; conj. prez. 1 sg. să mituiesc, 3 să mituiască

mițui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, 3 sg. mițuiește, imperf. 1 mițuiam; conj. prez. 1 sg. să mițuiesc, 3 să mițuiască

mițuire (pop.) s. f., g.-d. art. mițuirii; pl. mițuiri

mitui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mituiesc, imperf. 3 sg. mituia; conj. prez. 3 să mituiască

mițui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, imperf. 3 sg. mițuia; conj. prez. 3 să mițuiască

mițuire (pop.) s. f., g.-d. art. mițuirii; pl. mițuiri

mitui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mituiesc, imperf. 3 sg. mituia; conj. prez. 3 sg. și pl. mituiască

mițui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, imperf. 3 sg. mițuia; conj. prez. 3 sg. și pl. mițuiască

mițuire s. f., g.-d. art. mițuirii; pl. mițuiri

mituesc.

MITUIRE s. mituială, șperțuială, (astăzi rar) sfănțuială, sfănțuire, (înv.) rușfetărie, (fig.) ungere. (~ unui funcționar incorect.)

MITUIRE s. mituială, șperțuială, (astăzi rar) sfănțuială, sfănțuire, (înv.) rușfetărie, (fig.) ungere. (~ unui funcționar incorect.)

MITUI vb. a șperțui, (astăzi rar) a sfănțui, (înv.) a mâzdi, (fig.) a unge. (L-a ~ pentru a-i face o favoare.)

MITUI vb. a șperțui, (astăzi rar) a sfănțui, (înv.) a mîzdi, (fig.) a unge. (L-a ~ pentru a-i face o favoare.)

A MITUI a atinge, a blătui, a da dreptul / duma / plicul / șpagă, a deschide ușa cu capul, a injecta, a mișca din urechi, a pune (cuiva) lacătul, a sări cu dreptul, a sări la cap, a sfănțui, a șpăgui, a unge, a unge cu miere, a unge osia, a veni pe schiuri.

MITUÍRE s. f. Acțiunea de a m i t u i; dare (sau luare) de mită (I); (învechit) mituială. Să nu rămlie asupra sa bănuială de mituire. GHICA, A. 627, cf. BARCIANU, ALEXI. W. - Pl.: mituiri. – V. mitui.

MINTUÍ vb. IV v. mitui.

MITUI vb. IV. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A da sau (învechit și regional) a cere, a primi (de la cineva) mită (1). Brâilenii mituindu-l, făcut-au după voia lor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 216/29. Vai de judecătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăților. PRAV. COND. (1 780), 46. El mitisă preoții. MOLNAR, I. 409/15, cf. 303/3. Nimenea nu e atîta de bogat să poată miti pre tot norodul. ȚICHINDEAL, F. 249/4. Dau și mituiesc cu bani ca să li se deschidă drum de război. DIONISIE, C. 212. Nevoind să fie bănuit că ar fi fost mituit, a trimis acea scrisoare. GHICA, A. 627. Se făcu bolnavă, mitui pe toți vracii. ISPIRESCU, L. 363. Solul. . . mituise pe mai mulți din înalții dregători. ODOBESCU, S. L, 151. Cântaseră ele cucoanele – nu-i vorbă – să mituiascâ pe vreun servitor. HOGAȘ, DR. II, 49. Mituia plutonierii și sergenții. STANCU, R. A. III, 24. Mituiește pre judecător din banii boilor celor furați. RETEGANUL , P. I, 28, cf. ALR I 1 454. ◊ R e f l. p a s. Cel ce lesne se mituiește, pururea la bani gîndește. ZANNE, P. VII, 339. - Prez. ind.: mituiesc. – Și: (învechit) miti, (regional) mituli (ALR I 1 454/59, 107, 112), mitălui (ib. 1 454/87), mităli (ib. 1 454/80, 289, 308), mintui (ib. 1 453/420) vb. IV. – De la mită.

MIȚUÍ vb. IV. T r a n z. 1. A tunde (mieii, oile) de mițe. Îl mițui și pe dînsul ca pe meii ceilalți. ISPIRESCU, L. 208. Mare parte din mieii mițuiți (tunși) și cu deosebire cei mai tineri mai toți s-au prăpădit de frig. TURCU, E. 133, cf. ALEXI W., DIACONU, P. 33, H XVII 392. La cîrlani să mițuiască, La galbeni s-agonisească. PĂSCULESCU, L. P. 275, cf. IZV. IV, 2. Tund mieii. . ., îi mițui. CIAUȘANU, GL. Mieii au fost mițiți (tunși). CHEST. V. 168/39. Cîrlanii trebuiesc ńitati, căci se opăresc, ib. V 168/39, cf. 168/3, 11, 31, 45, 65, 74, 94. ◊ R e f l. p a s. Cîrlanii trebuie să se mițuiască. . . la 20 iulie. ap. TDRG. 2. (Glumeț) A părui. V. f l o c ă i. L-am mițăit de păr. PAMFILE, J. I, 128, cf. id. C. Ț. 351, CHEST. V 15, 66, 67. – Prez. ind.: mițuiesc și mițui. – Și: (regional) mițăi, miți, Vb. IV, miță vb. I. – De la miță¹.

MIȚUÍRE s. f. Acțiunea de a m i ț u i; mițuialî, mițuit. Mițuirea mieilor. H XVII, Cf. GR. S. VI, 59. Tunderea mieilor se numește mițuire. CHEST. V 168/53 supl. - Pl.: mițuiri. – V. mițui.