MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioșii creștini cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc. prin ungerea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

mirui² [At: CORESI, ap. DHLR II, 540 / V: mer~, am~ (Pzi: amirui) / Pzi: ~esc / E: mg myer] (Îrg) 1 vtf(a) (Trs) A obține. 2 (Reg) A ieși învingător într-o măsurare de forțe Si: a întrece. 3 (Mar) A cuceri. 4-5 vim, vt A merita să...

mirui¹ [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 54^v/9 / V: (nob; cscj) ~ia / Pzi: ~esc, (reg) mirui / E: slv мировати] 1 vt A unge cu mir¹ (1). 2 (Rel) A unge pe frunte cu mir¹ (2). 3 (C. i. domnitori, clerici etc.) A consfinți în funcție, ungând fruntea cu mir¹ (2). 4-5 vtrp (Pex) A împuternici pe cineva. 6 vt (Fig, fam) A lovi pe cineva în frunte sau la cap, pentru a-l ucide. 7 vt (Fig, fam) A omorî.

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

MIRUI², miruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A cîștiga. După acela s-a mărita care i-a mirui banii în joc de cărți. RETEGANUL, la CADE.

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir¹ (de obicei pe frunte). Popa Tonea a început să miruiască pe credincioși. GALACTION, O. I 174. Creștini miruiau Și blagosloveau. BIBICESCU, P. P. 243. În cel [rîu] de vin l-om boteza. Cu mirul l-om mirui. Cu vestmînt l-om premeni. TEODORESCU, P. P. 27. ◊ Refl. pas. [Caragea] s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GHICA, S. 28. 2. Fig. A lovi pe cineva în cap. Mai întîi să stingem datoriile, fraților, și să-i miruim pe ciocoi. DUMITRIU, B. F. 111. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. II 418. Prez. ind. și: mirui (EMINESCU, O. IV 48).

A MIRUI ~iesc tranz. 1) rel. (credincioși) A unge cu mir pe frunte. 2) (clerici, domnitori) A supune ritualului de consfințire în funcție. 3) fig. fam. A lovi puternic drept în frunte. /<sl. mirovati

miruì v. 1. a unge cu sfântul mir: Caragea s’a miruit în biserica Curtea Veche GHICA; 2. fam. a lovi drept în frunte: l’a miruit cu ghioaga POP. [V. mir, uleiu sfințit].

merui v vz mirui²

miruia v vz mirui¹

miruia v vz mirui¹

meruĭésc, V. miruĭesc 2.

2) miruĭésc și me- v. tr. (ung. nyerni, a cîștiga). Trans. Cîștig, strîng, agonisesc. – Și amiruĭesc (Trans. Olt.): nu putem amirui nimic de rău șobolanilor (NPl. Ceaur, 105).

1) miruĭésc v. tr. (d. mir 1 orĭ vsl. mirovati, rus. -átĭ). Ung cu mir. Fig. Iron. Lovesc în frunte (unde preutu te unge cu mir): l-a miruit cu ghĭoaga.

mirui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, 3 sg. miruiește, imperf. 1 miruiam; conj. prez. 1 sg. să miruiesc, 3 să miruiască

mirui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, imperf. 3 sg. miruia; conj. prez. 3 să miruiască

mirui (a unge cu mir, a câștiga) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, imperf. 3 sg. miruia; conj. prez. 3 sg. și pl. miruiască

miruesc.

mirui (miruiesc, miruit), vb. – (Trans.) A cîștiga, a profita. – Var. merui. Mag. nyerni (Cihac, II, 515). – Der. mirișug, s. n. (Trans., cîștig, profit, utilitate), din mag. nyeréség.

mirui, miruiesc v. t. 1. a numi într-o funcție importantă 2. a lovi (pe cineva) în cap

MIRUI vb. a unge, (înv.) a pomăzui. (L-a ~ domn, mitropolit.)

MIRUI vb. v. acumula, aduna, agonisi, câștiga, cuceri, dobândi, economisi, face, obține, realiza, repurta, strânge.

MIRUI vb. a unge, (înv.) a pomăzui. (L-a ~ domn, mitropolit.)

mirui vb. v. ACUMULA. ADUNA. AGONISI. CÎȘTIGA. CUCERI. DOBÎNDI. ECONOMISI. FACE. OBȚINE. REALIZA. REPURTA. STRÎNGE.

miruí², miruiesc, v.t. (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: „Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni „a câștiga” (DEX); din magh. myer (MDA).

miruí¹, miruiesc, v.t. 1. A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap): „Măi, femeie, hai să ne rugăm lui Dumnezău în genunchi, că ia, dracul s-a apropiat de noi și ne-a miruit” (Bilțiu, 1999: 405). 3. A omorî. – Din sl. mirovati (DEX, MDA).

mirui², miruiesc, vb. tranz. – (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: „Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni „a câștiga” (Cihac, cf. DER; Scriban, DEX); din magh. myer (MDA).

mirui¹, miruiesc, vb. tranz. – 1. (bis.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati (Scriban, DEX, MDA).

mirui², -esc, vb. tranz. – 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. – Din magh. myer (MDA).

mirui¹, -esc. vb. tranz. – 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati.

MIRU͹ vb. IV. Tranz. 1. A unge cu mir¹ (1). S-au răpâosat Pelaghie. . . și si adunară . . . vrînd să o miruiască cumu-i obicia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 54^v/9, cf. ANON. CAR. 2. (În practicile religiei creștine) A unge cu mir¹ (2). Cf. DDRF. Popa Tonea a început să miruiască pe credincioși. GALACTION, O. 174. Popa. . . miruie clienții care au mai venit între timp. STANCU, D. 358. N cel d-apă l-om scălda N cel de vin l-om boteza, Cu mirul l-om mirui, Cu vestmînt l-om premeni. TEODORESCU, P. P. 27. Sint mir să făcea, Creștini miruiau. BIBICESCU, P. P. 243. Cu vin am clătit-o, Cu mir am miruit-o, Cu miere am îndulcit-o. PĂSCULESCU, L. P. 117. (R e f l. p a s.) Cade-se celor a ce să botează, după botez să se miruiască cu unsoare cerească (a. 1 652). ap. MURNU, GR. 37. Mergînd și domnul și sărutând sfintele moștii, să miruiește de mitropolitul. GHEORGACHI, LET. III, 318/30, cf. LB, POLIZU. E cea dintâi scăldătoare de cînd s-a miruit. MARIAN, NA. 265. În apă se limpezește . . . , Cu mir că se miruiește (a. 1 879). GCR II, 325. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apă ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Să scaldă și să-mbăiază, Tot cu mir să miruiază. PĂSCULESCU, L. P. 7. (Glumeț) Smerit i-am sărutat mîna care i se miruise de lacrimile mele. CIAUȘANU, R. SCUT. 12. ◊ F i g. Din ochiu-i albastru se vede o stea, Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise. EMINESCU, O. IV, 48. 3. (Complementul indică domnitori, clerici etc.) A consacra, a consfinți în funcție (ungîndu-i fruntea cu mir¹ 2); p. e x t. a împuternici (pe cineva). Au rămas la domnie fiul seu Ștefan Vodă. . . și l-au miruit Teoctist mitropolitul. URECHE, LET. I, 153/13. D[u]hul Domnului pre mine să opri și mă mirui (a. 1 675). GCR I, 221/14. Domnul încă plecîndu-și capul, și mitropolitul puind omoforul asupra creștetului domnului. . . după săvîrșirea molitfei îl și miruiește (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 90/37, cf. PONTBRIANT, D. Domnu țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. GANE, N. III, 6. Câzînd Lăpușneanu în letargie, încunjurimea lui se grăbi de a-l mirui, punîndu-i numele de Pahonie. XENOPOL, I. R. V, 84. ◊ R e f l. p a s. Caragea. . . și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc . . . După ce a descălecat la sfîntul Spiridon cel Nou din podul Beilicului. . . s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GHICA, S. 28. 4. F i g. (Familiar) A lovi (pe cineva) în frunte sau la cap (pentru a-l ucide); p. e x t. a omorî. I-am miruit pe amândoi, zise el așezîndu-se spre odihnă pe un trunchi de copac. GANE, N. III, 140. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. II, 418. (A b s o l.) A mirui cu ghioaga. DDRF. ❖ (În context figurat) S-a ridicat norodul mințit și silnicit Și-a miruit cu pumnul domnia îmbuibată. DEȘLIU, G. 52. – Prez. ind.: miruiesc și (regional) mirui. – Și: (probabil din necesități prozodice) miruiá vb. I. – Din slavonul мировати.

MIRUͲ vb. IV. (Învechit și regional, mai ales în Transilv.) 1. T r a n z. A obține, a dobîndi; a cîștiga; a strînge, a agonisi. Dobîndim și miruim ertâciunea păcatelor. CORESI, ap. DHLR II, 540, cf. LB, BARCIANU, V. Nu putea nici urul, nici altul, mirui (cîștiga) lupta, FRÎNCU-CANDREA, M. 275. A zis fata împăratului că ea numai după acela s-a mărita care i-a mirui (cîștiga) banii în joc de cărți. RETEGANUL, P. II, 73, cf. VAIDA, VÎRCOL, V. 89, PAMFILE, A. R. 8, CABA, SĂL. Banii ce bruma-i amiruie și el îi dă pe gît. CIAUȘANU, V. 140, cf. GR. S. VI, 232, LEXIC REG. 9. Am miruit o sută de lei. MAT. DIALECT, I, 181. ◊ A b s o l. Hristos cu suitul lui la ceriu noao au dobîndit ș-au miruit. CORESI, ap. DHLR ii, 540. Cine îndrăznește, meruiește. ap. CIHAC, II, 515. ♦ (Regional) A întrece (pe cineva), a ieși învingător (într-o măsurare de forțe) (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 181. ♦ (Prin Maram.) A cuceri, a ocupa. Cf. DR. IV, 1 086. Apoi ginâraru nost grof Radețki o miruit Italia. T. PAPAHAGI, M. 157. 2. I n t r a n z. i m p e r s. A face să . . . , a fi vrednic să. . . ; a merita. Nu mńiruiește să fac lucrul acesta. Com. din fostul județ BIHOR. ◊ T r a n z. Adevăr care meruiaște (e vreadnic) să se cunoască a fi adevăr. ȚICHINDEAL, f. 349/8. - Prez. ind.: miruiesc. – Și: merui, amiruí (prez. ind. amírui) vb. IV. – Din magh. nyer.

MERUÍ vb. IV v. mirui².