miros sn [At: PARACLIS (1639), 253 / V. (reg) aminos, am~, minos, mirus / A și: (reg) miros / Pl: ~uri, (pop) ~oase / E: pvb mirosi] 1 Unul din cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și animalele, prin care organismul primește informații despre mediul înconjurător prin intermediul substanțelor care emit vapori. 2 Capacitate de a percepe și deosebi emanațiile substanțelor care emit vapori Si: (liv) olfacție. 3 (Fig) Perspicacitate. 4 Emanație plăcută sau neplăcută a unui corp Si: aromă, duhoare, miasmă, mireasmă, parfum, putoare. 5 Senzație pe care o produce mirosul (4) asupra simțului olfactiv. 6 Proprietate a unor substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). 7 (Înv; mpl) Mirodenie (1). 8 (Reg) Parfum pentru stropirea hainelor, a corpului. 9 Mireasmă (2). 10 (Pop; lpl, îf miroase) Condimente folosite la prepararea cârnaților. 11 (îvr; fig, csnp) Renume.

MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Simț prin care organismul percepe proprietățile unor substanțe, venind în contact cu particulele volatile degajate de acestea; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, fler. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o degajă unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație olfactivă pe care o produce această emanație. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și unele animale, prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, sagacitate. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, mirosuri, s. n. 1. Emanație plăcută (v. aromă, parfum, mireasmă) sau neplăcută (v. duhoare, miasmă) pe care o exală unele corpuri; senzație (plăcută sau neplăcută) pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III 72. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, Făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. În toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. 2. Unul din cele cinci simțuri cu care sînt înzestrați oamenii și unele animale și care permite perceperea senzațiilor olfactive; capacitate de percepere și deosebire a mirosurilor (1). De aveți voi amîndoi Miros bun, nas de copii, Luați seama, pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine! ALECSANDRI, R. I 354. Mirosul duce pre cine... Pe urme neînsemnate a păsărilor știute. CONACHI, P. 269. 3. (La pl., în forma miroase) Condimente folosite la prepararea cîrnaților.- Accentuat și: (regional) míros. - Pl. și: miroase (SADOVEANU, D. P. 152, EMINESCU, O. I 97, RUSSO, O. 120).

MIRÓS ~uri n. 1) Simț prin care organismul percepe și deosebește diferite emanații, răspândite în aer de unele substanțe sau corpuri. 2) Emanație plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanțe și corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi

miros n. 1. simțirea ce produce asupra nasului emanațiunile corpurilor; 2. unul din cele cinci simțuri ce percepe mirosurile; 3. ceeace place sau nu place nasului: mirosul florilor, miros de mortăciune; 4. aromă: a pune miroase în bucate; 5. mirosul particular al câinilor după vânat. [Gr. bizantin MYROS].

2) míros (est și Ban.) și mirós (sud), a -í v. intr. și tr. (mgr. myróno, aor. emirosa, miruĭesc; myrizo, aor. emýrisa [tr. și intr.], miros; vsl. sîrb. mirosati, bg. mirosvam, miruĭesc, sîrb. mirisati, a mirosi. Pers. III pl. și sing. miroase, să miroasă atît în Munt. cît și în Mold.: seratele literare miroase a politică [Ĭorga, Drum Drept, 1915, 538]. Rar în est el miroase, pop. mirosă. V. mir 2, mirodie). Impresionez nasu pin miros: crinu miroase plăcut, aicĭ miroase a crin. V. tr. Constat, simt mirosu: am mirosit crinu. Fig. Adulmec, oblicesc, simt vag, presimt: mirosise că se petrec neregule. – Vechĭ mirosesc. În est pop și amíros, în Vs. și amínos (pop. añinos).

1) míros (est) n., pl. urĭ, și mirós (vest) n., pl. urĭ și oase (subst. verbal d. a mirosi. V. mir 2). Sensațiune plăcută (parfum, aromă, mireazmă) saŭ neplăcută (putoare, duhoare) pe care unele emanațiunĭ o cauzează în nas: nervu olfactiv constată mirosu. Odorat, simțu pin care constațĭ mirosu.

minos s vz miros

minosa v vz mirosi

minosi v vz mirosi

miorosî v vz mirosi

mirosa v vz mirosi

mirosi [At: PSALT. (1651), ap. CCR 110/18 / V: (îrg) am~, (reg) aminosi, amirusi, amninusi, mino~, miorosî, ~rusi, (cscj) aminusa, amirosa, amirusa, minosa, ~sa, amnerosi, mirosi / Pzi: miros (A și: reg, miros), (înv) ~sesc, 3 ~oase, 6 miros, Cj: 3, 6 să miroase; Imt: miroase / E: slv миросати] 1 vi A percepe cu mirosul (1). 2 vi A apropia nasul de ceva și a trage aer pe nări pentru a simți un miros (4). 3 vt (Fig) A-și da seama de o situație, conducându-se după anumite indicii Si: a bănui, a intui, a presimți. 4 vi A avea și a răspândi un miros (4). 5 vi (Pop; îe) Nici nu pute, nici nu ~ Se spune despre o persoană sau un obiect care ne sunt indiferente. 6 vi (Pfm; îe) A ~ a pământ (sau a groapă, a colivă) A fi pe moarte. 7 vi (Pfm; îe) A ~ a butoi A fi beat. 8 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) a rău sau a nu(-i) ~ a bine A presimți consecințele nefaste ale unui fapt. 9 vi (Îae) A i se părea că un lucru nu e curat, cinstit. 10 vi (Pop; îe) A nu ~ a nas de om A nu fi cinstit, onorabil, demn. 11 vi (D. bărbați; pop; îe) A-i ~ ( cuiva) a catrință A începe să umble după femei. 12 vi (Pfm; îe) Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i ~oase Se spune despre cineva care se preface că nu știe nimic despre o faptă la care a participat. 13 vi (Îae) Se spune când cineva nu recunoaște o faptă rea a sa. 14 vi (Fig) A prevesti. 15 vi (Fig; rar) A se auzi. 16-17 vtr (Îvr) A (se) umple de miros.

mirus sn vz miros

mirusi v vz mirosi

MIROSÍ, mirós, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A simți, a percepe un miros (2). ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva sau de cineva inspirând adânc pentru a percepe mirosul; (despre animale) a adulmeca. 2. Intranz. A avea (și a răspândi) un miros (2). ◊ Expr. Miroase a... = prevestește, anunță (ceva). 3. Tranz. și intranz. Fig. (Fam.) A presimți, a bănui; a intui. ♦ Tranz. A dibui, a simți prezența cuiva sau a ceva. [Var.: (pop.) amirosí vb. IV] – Din sl. mirosati.

MIROSÍ, mirós, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A simți, a percepe un miros (2). ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva sau de cineva pentru a percepe un miros (2). 2. Intranz. A avea (și a răspândi) un miros (2). ◊ Expr. Miroase a... = prevestește, anunță (ceva). 3. Tranz. și intranz. Fig. (Fam.) A presimți, a bănui. ♦ Tranz. A dibui, a simți prezența cuiva sau a ceva. [Var.: (pop.) amirosí vb. IV] – Din sl. mirosati.