MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Simț prin care organismul percepe proprietățile unor substanțe, venind în contact cu particulele volatile degajate de acestea; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, fler. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o degajă unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație olfactivă pe care o produce această emanație. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și unele animale, prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, sagacitate. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, mirosuri, s. n. 1. Emanație plăcută (v. aromă, parfum, mireasmă) sau neplăcută (v. duhoare, miasmă) pe care o exală unele corpuri; senzație (plăcută sau neplăcută) pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III 72. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, Făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. În toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. 2. Unul din cele cinci simțuri cu care sînt înzestrați oamenii și unele animale și care permite perceperea senzațiilor olfactive; capacitate de percepere și deosebire a mirosurilor (1). De aveți voi amîndoi Miros bun, nas de copii, Luați seama, pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine! ALECSANDRI, R. I 354. Mirosul duce pre cine... Pe urme neînsemnate a păsărilor știute. CONACHI, P. 269. 3. (La pl., în forma miroase) Condimente folosite la prepararea cîrnaților.- Accentuat și: (regional) míros. - Pl. și: miroase (SADOVEANU, D. P. 152, EMINESCU, O. I 97, RUSSO, O. 120).

mirós² (emanație olfactivă) s. n., pl. mirósuri

mirós¹ (simț) s. n.

mirós s. n., (senzații) pl. mirósuri

MIRÓS s. (livr.) olfacție, (rar) abur, abureală, (înv.) miroseală, mirosenie, odor, odorat, olm. (Simțul ~ului.)

MIRÓS s. v. fler, perspicacitate.

MIRÓS ~uri n. 1) Simț prin care organismul percepe și deosebește diferite emanații, răspândite în aer de unele substanțe sau corpuri. 2) Emanație plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanțe și corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi

miros n. 1. simțirea ce produce asupra nasului emanațiunile corpurilor; 2. unul din cele cinci simțuri ce percepe mirosurile; 3. ceeace place sau nu place nasului: mirosul florilor, miros de mortăciune; 4. aromă: a pune miroase în bucate; 5. mirosul particular al câinilor după vânat. [Gr. bizantin MYROS].

2) míros (est și Ban.) și mirós (sud), a -í v. intr. și tr. (mgr. myróno, aor. emirosa, miruĭesc; myrizo, aor. emýrisa [tr. și intr.], miros; vsl. sîrb. mirosati, bg. mirosvam, miruĭesc, sîrb. mirisati, a mirosi. Pers. III pl. și sing. miroase, să miroasă atît în Munt. cît și în Mold.: seratele literare miroase a politică [Ĭorga, Drum Drept, 1915, 538]. Rar în est el miroase, pop. mirosă. V. mir 2, mirodie). Impresionez nasu pin miros: crinu miroase plăcut, aicĭ miroase a crin. V. tr. Constat, simt mirosu: am mirosit crinu. Fig. Adulmec, oblicesc, simt vag, presimt: mirosise că se petrec neregule. – Vechĭ mirosesc. În est pop și amíros, în Vs. și amínos (pop. añinos).

1) míros (est) n., pl. urĭ, și mirós (vest) n., pl. urĭ și oase (subst. verbal d. a mirosi. V. mir 2). Sensațiune plăcută (parfum, aromă, mireazmă) saŭ neplăcută (putoare, duhoare) pe care unele emanațiunĭ o cauzează în nas: nervu olfactiv constată mirosu. Odorat, simțu pin care constațĭ mirosu.

amirósi v vz mirosi

amirosí v vz mirosi

AMIROSÍ vb. IV v. mirosi.

MIROSÍ, mirós, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A simți, a percepe un miros (2). ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva sau de cineva inspirând adânc pentru a percepe mirosul; (despre animale) a adulmeca. 2. Intranz. A avea (și a răspândi) un miros (2). ◊ Expr. Miroase a... = prevestește, anunță (ceva). 3. Tranz. și intranz. Fig. (Fam.) A presimți, a bănui; a intui. ♦ Tranz. A dibui, a simți prezența cuiva sau a ceva. [Var.: (pop.) amirosí vb. IV] – Din sl. mirosati.

AMIROSÍ vb. IV v. mirosi.

MIROSÍ, mirós, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A simți, a percepe un miros (2). ♦ Tranz. A apropia nasul de ceva sau de cineva pentru a percepe un miros (2). 2. Intranz. A avea (și a răspândi) un miros (2). ◊ Expr. Miroase a... = prevestește, anunță (ceva). 3. Tranz. și intranz. Fig. (Fam.) A presimți, a bănui. ♦ Tranz. A dibui, a simți prezența cuiva sau a ceva. [Var.: (pop.) amirosí vb. IV] – Din sl. mirosati.

AMIROSÍ vb. IV v. mirosi.

MIROSÍ, mir s, vb. IV. 1. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «a») A avea sau a răspîndi un miros de... Aerul miroase a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Răsărit-a pom în coastă Cu frunzele de argint, Lumea-ntreagă mirosind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. ◊ (Unipersonal) Mirosea a ceață risipită de vîntul ușor dinspre baltă. DUMITRIU, N. 51. În brutării miroase-a pline nouă. DRAGOMIR, P. 56. ♦ A răspîndi un miros urît. Carnea alterată miroase. ◊ Expr. (Nici) usturoi n-a, mîncat, nici gura nu-i miroase, se zice despre cineva care se preface că nu știe nimic despre un lucru de care e vinovat. Veniră acasă și dormiră, ca și cînd usturoi nu mîncase și gurile nu le miroseau. ISPIRESCU, L. 372. 2. Tranz. A percepe cu simțul mirosului, a simți un miros, a inspira aer.pe nas de repetate ori pentru a simți un miros. V. adulmeca. Miroseau adierea vîntului și... se țineau după urme. GALACTION, O. I 279. Doica vesel se scula, Cîmpul de-a lung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. ANT. LIT. POP. I 258. ◊ Intranz. Calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit. ODOBESCU, S. I 162. ◊ (Unipersonal, construit cu subiectul logic în dativ) Mie-mi miroase a om. ISPIRESCU, E. 114. 3. Tranz. Fig. A simți ceva (de departe, din timp), a adulmeca, a presimți, a bănui, a presupune. Guvernul, care mirosise ceva in legătură cu manevrele generalului... vru să forțeze mîna acestuia. PAS, Z. IV 189. După ce... nu găsi pe Țugnlea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRIRESCU, L. 319. ◊ Intranz. Cu Aspasia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III 71. ◊ Expr. Miroase a... = prevestește (ceva), denotă, anunță (ceva). Toată forfota asta mirosea a inspecție. CAMILAR, N. I 383. ◊ (Construit cu subiectul logic în dativ) Mișcarea ce se simte dincoace de Olt.. nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. Au zestre oare? – Așa-mi miroase. ALECSANDRI, T. II 120. ◊ A dibui, a da de... a simți prezența cuiva sau a ceva. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. BART, E. 342. Simțisem că mitocanul de cumnată-tău mă mirosise; știa că mă țiu după voi. CARAGIALE, O. I 69. – Accentuat și: prez. ind. (regional) míros. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. miroase și (regional) miroasă (CREANGĂ, P. 188), pers. 3 pl. miros, rar miroase și (regional) miroasă (RETEGANUL, P. V 25). – Variantă: amirosí (DUMITRIU, N. 173, SADOVEANU, F. J. 375, EMINESCU, O. I 50) vb. IV.